Autobiografia actriţei Maia Morgenstern, „Nu sunt eu”, apărută la Editura Litera, se citeşte cu un nod în gât în cazul în care nici tu nu reuşeşti să vorbeşti despre părinţii pe care i-ai pierdut fără să-ţi tremure vocea. Sau creionul cu care îţi aşterni amintirile, ca în cazul Maiei Morgenstern.
Cartea, scrisă sub formă de jurnal, urmăreşte într-un mod absolut haotic (şi, paradoxal, extrem de uşor de citit) cele mai importante momente din viaţa şi cariera actriţei. Şi am multe motive pentru care i-aş da 5 stele dacă i-aş face o recenzie pentru blogul nostru.
Episoadele de antisemitism de care s-a lovit actriţa încă de pe vremea când era doar o copiliţă sunt şocante. Ororile îndurate de familia ei în timpul celui de-al doilea război mondial, dar şi mai târziu, în perioada comunismului, sunt cumplite. Experienţa de a vedea scena PRIN ochii Maiei Morgenstern, care dezvăluie întâmplări din lumea teatrului cu umor sau cu… păreri de rău, este fabuloasă.
Însa, dincolo de toate acestea, rândurile pe care autoarea le aşterne despre părinţii săi sunt… emoţie pură. Şi sunt absolut convinsă că Maia Morgenstern şi-a scris biografia nu neapărat pentru cei care i-o vor citi în viitor, ci pentru cei alături de care a trăit-o în trecut. Mama şi tatăl ei.
Fragmente din volumul “Nu sunt eu” de Maia Morgenstern
Mama. Semăn cu mama.
Mă „ceartă” unii că nu-mi mai vopsesc părul:
– De ce te lași așa? Căruntă? Te îmbătrânește!
– Poate. Dar în felul ăsta mă întâlnesc cu mama. În oglindă. Uneori.
Tatal meu a murit în 2012. De bătrâneţe. Un lucru destul de rar în zilele noastre, nu-i aşa? Tata era ateu. Am mai spus asta. Dar când îi făceam baie, aşa cum faci unui copil, tata a început să spună rugăciuni, binecuvântări. Cu numele meu. De obicei, se spune “Baruch ata Adonai…” (Binecuvantat este Domnul). Şi tata spunea “Baruch ata Maia”
Scrisul mamei. Amintirile ei. Durerile, idealurile, speranțele ei spulberate, despre care nu mi-a vorbit niciodată. Procesul. Condamnarea ei. Crima? A „ascuns” partidului faptul că sora ei, Yenta, sionistă, la fel ca soțul ei, a decis să plece în Israel. Împreună cu familia. O colegă (și bună prietenă, de altfel) vigilentă, curajoasă și profund atașată adevărului și dreptății (momentului) a denunțat trădarea tovarășei Sara Morgenstern. Sentința: cu unanimitate de voturi, mama a fost exclusă, concediată. Fără nici o remușcare, devotamentul ei a fost aruncat la gunoi. Fără nici un regret (sau responsabilitate), au renunțat la priceperea și pregătirea ei științifică: era matematician. Și-a pierdut serviciul. Încrederea în oameni? Ei bine, nu! Paradoxal, nu-i așa?
„Tata nu știa să râdă„
Tata avea răbdare. Și citea ziarul. Aștepta. Mă aștepta. Trebuia să-mi leg singură șireturile. Oricât ar fi durat, el aștepta. Nu mă grăbea, nu mă certa. Nu mă descuraja, dar nici nu făcea el nodul sau fundița în locul meu. Și nici pe mama n-o lăsa. La descălțat mergea mai simplu… Le zvârleam din picioare. Sau trăgeam de șireturi până se făceau noduri. Dar după aceea, tot eu trebuia să le desfac. Și iar… răbdare. Lacrimile și foarfecile nu ajutau la nimic. Nu cu tata. Cred că mi-a folosit. Acum am (avem cu toții, mari și mici) încălțăminte cu arici. Merge mai repede. Da’ știu și eu?!
Tata nu știa să râdă. Pur și simplu, nu știa. Se îneca la propriu, își pierdea răsuflarea când îl făceam eu să râdă. Îi mai spuneam întâmplări vesele, îl mai imitam în toată sobrietatea (chiar tristețea) lui, când m-am făcut eu artistă comică. Bancuri nu accepta. Cu greu accepta că poate să fie vesel, să râdă la poantele mele, dar n-avea încotro: îi provocam râsul. Râsul în hohote, pe care nu îl cunoscuse. Sau pe care nu și-l amintea“.
