“Kim” de Rudyard Kipling

Titlu: Kim
Autor: Rudyard Kipling
Câte stele i-am dat:

Editura: Allfa
Anul apariției: 2012
Traducere: Ruxandra Câmpeanu

Da, îmi pare rău că n-am citit “Kim” de Rudyard Kipling în tinereţile mele zbuciumate. Şi da, mă bucur că l-am descoperit acum, la “bătrâneţe”.

Pentru că romanul lui Rudyard Kipling, „Kim”, intră în categoria aceea atât de specială a titlurilor pe care le poţi parcurge la orice vârstă, citindu-le în ce cheie îţi poftesc inima şi cunoştinţele acumulate.

Kim este un orfan care s-a obişnuit să doarmă sub cerul liber, care se descurcă de capul lui pe uliţele mizerabile din Lahore şi pe care o isteţime ascuţită de “şcoala vieţii” îl ajută să iasă din orice încurcătură. Fără să fie perfect la curent cu istoria părinţilor săi (un cuplu de irlandezi), amestecă cu o puritate înduioşătoare, atunci când vorbeşte despre familia lui, date oficiale (extrase din actele pe care le poartă la gât, într-o punguţă, ca pe un talisman) cu creaturi fantastice din poveştile pe care şi le aminteşte că i le spunea tatăl său.

Emoționanta prietenie între Kim și un lama bătrân din Tibet

Conform acestor istorii, o soartă măreaţă îl aşteaptă pe Kim sub semnul unui Taur Roşu pe un câmp înverzit. Aşa că puştiul consideră providenţială întâlnirea cu un lama bătrân din Tibet, pe care se decide să-l însoţească în peregrinările lui.

Plecând amândoi ca să-şi împlinească propriile destine – sfântul tibetan caută râul care îl va spăla de toate păcatele, iar Kim visează cai verzi… pardon, tauri roşii pe câmpii – ajung să fie legaţi de o prietenie neobişnuită, profundă, plină de umor şi, mai ales, emoţionantă, pe care se construieşte întreaga carte.

Sub îndrumarea bătrânului, dar şi călit de toate experienţele nu lipsite de violenţă pe care le trăieşte în timpul călătoriei lor, Kim va deveni un bărbat adevărat, perfect capabil de a-şi salva lama din ghearele morţii, dar şi de a juca rolul… de spion în “Marele Joc” care are ca miză chiar soarta ţării sale, India.

India, al treilea personaj principal al romanului „Kim”

Iar Kipling, care pare că nu şi-a uitat copilăria, reuşind să-ţi redea cu cea mai mare sensibilitate obrăznicia, inocenţa şi fricile unui puşti, se dovedeşte un adevărat maestru al descrierilor când vine vorba de prezentarea ţării în care s-a născut, pe care o cunoaşte la perfecţie şi pe care este atât de evident că a iubit-o cu patimă.

Căci India este, după părerea mea, al treilea personaj principal al romanului care i-a adus aprecierea lui Kipling.

Să scrii despre India în urmă cu peste 100 de ani astfel încât o cititoare (mofturoasă) din viitor să aibă impresia că urmăreşte un documentar pe Discovery mi se pare că necesită o peniţă de geniu. Acesta e motivul pentru care nici măcar nu mă voi obosi să mă bag în discuţia care a încins de-a lungul secolului trecut multe spirite despre tuşele rasiste şi colonialiste din romanul lui Kipling. Pur şi simplu, nu-mi pasă!

Kim trebuie să descopere cine este el cu adevărat

Descrierea Indiei este plină de savoare, de umor şi de culoare locală şi, chiar dacă nu eşti la curent cu biografia lui Kipling, SIMŢI din fiecare pagină că autorul pleacă de la propriile experienţe, că nu scrie din auzite şi că s-a lovit personal de consecinţele ciocnirii pe metru pătrat a atâtor culturi, religii, rase şi temperamente diferite, mai mult sau mai puţin tolerante unele cu celelalte.

Iar în această extraordinară diversitate, Kim trebuie să descopere cine este el cu adevărat, în condiţiile în care nu are nici familie, nu aparţine de nicio comunitate (de aceea se şi descurcă perfect în TOATE, cu un cameleonism fantastic) şi nici cu apartenenţa lui religioasă lucrurile nu sunt foarte clare.

Personajele feminine – puţine şi atât de clişeizate!

Până se va dumiri în cursul călătoriei sale – în egală măsură, una spirituală, băiatul se confruntă cu vreun catralion de zeităţi care ajung să-l exaspereze, dar pe care se străduieşte, din superstiţie, să le venereze în egală măsură căci nu se ştie niciodată de care va avea cu adevărat nevoie la vremuri de ananghie 🙂 .

Partea cu spionajul nu prea m-a pasionat, aceasta fiind, dupa părerea mea, doar o găselniţă a lui Kipling, asupra căreia nici măcar el nu insistă prea mult, dar care îi serveşte perfect pentru a te familiariza cu războiul pentru supremaţia în Asia Centrală dus între două imperii, britanic şi rusesc.

Singurul regret cu care am rămas după ce am dat ultima pagină a cărţii are legătură cu personajele feminine – puţine şi atât de clişeizate că am avut impresia că Rudyard Kipling le-a aruncat acolo,… ca să fie, planul lui iniţial fiind probabil să scrie o carte DOAR despre şi pentru bărbaţi.

Ce-am scris când am început să citesc „Kim”

În plină discuţie “de ce naiba a luat Bob Dylan Nobelul pentru literatură?!”, eu voi face o aroganţă şi îmi voi întoarce privirea spre romanul unui scriitor care a primit distincţia printre primii, în anii în care premiul promitea chiar să însemne CEVA şi nu să ajungă să fie acordat după preferinţele muzicale ale juriului.

Şi mă refer la Rudyard Kipling, laureatul din 1907, şi la “Kim”, cartea pe care criticii literari au căzut la unison în a o desemna ca fiind capodopera lui. Şi pe care eu, spre marea mea ruşine, nu am citit-o nici până astăzi. Explicaţii am (ca întotdeauna!) şi vin din timpul facultăţii, când “If” era poemul preferat al profesoarei de literatură engleză.

Prin urmare, am analizat celebrele versuri ale lui Kipling şi pe faţă, şi pe dos, şi de-a lungul, şi de-a latul, le-am scuturat de toate sensurile posibile şi imposibile, le-am găsit înţelesuri la care cred că britanicul nici că s-a gândit vreodată… Aşa că atunci când am terminat cu poemul, plus că nu cred că există cineva care să nu fi auzit de “Cartea junglei”, am considerat că datoria mea faţă de acest scriitor a fost plătită cu vârf şi îndesat şi m-am decis să-mi îndrept atenţia spre alţi autori.

„Kim” a stat ani de zile în fundul bibliotecii

E drept că o vagă mustrare de conştiinţă care m-a sâcâit în toţi anii ulteriori m-a determinat să cumpăr “Kim” şi s-o arunc în fundul bibliotecii, gândindu-mă că la un moment dat, cândva, în viitor, îi va veni şi ei rândul.

Ei bine, azi se pare că am ajuns din urmă viitorul…

Trebuie să recunosc totuşi că, dincolo de inutilul meu act de bravadă faţă de comedia cu Bob Dylan, mă apuc de “Kim” cu o oarecare reţinere, având în vedere că prea am auzit tot timpul în jurul meu că e o carte pe care ar trebui s-o parcurgi mai degrabă la tinereţe. Şi aceasta ca să rezonezi, susţin mulţi dintre cei care au citit-o, cu procesul de maturizare prin care trece Kim, puştiul orfan din Lahore, care se decide să însoţească un lama din Tibet în peregrinările acestuia prin India, neobişnuita tovărăşie de drum transformându-se, la un moment dat, într-o adevărată prietenie.

Stau însă liniştită căci deja am găsit vinovatul în cazul în care cartea n-o să-mi placă. Bob Dylan, normal!

Facebook Comments