Kamel Daoud, câștigătorul Prix Goncourt 2024 cu romanul Huriile, nu este chiar un străin pentru cititorii din România.
Romanul său de debut, Cazul Meursault, contraanchetă (2013), distins cu Prix Goncourt du Premier Roman, Prix François Mauriac și Prix des cinq continents de la francophonie, a fost tradus la noi în 2015. După cum poate ți-ai dat seama din titlu, romanul are legătură cu celebrul Străinul, al lui Albert Camus, având ambiția de a rescrie povestea din perspectiva fratelui mai mic al arabului ucis. Și dacă mă uit la premiile primite, mă aventurez să spun că Daoud nu pare să se fi făcut deloc de râs.
(Pentru context, vezi recenzia mea la Străinul).
Nu-ți mai spun că romanul are un motto din Silogismele amărăciunii ale lui Emil Cioran – „Ceasul crimei nu bate deodată pentru toate popoarele. Astfel se explică permanenţă istoriei” –, un motiv în plus (pentru mine) de a-l privi cu simpatie pe algerianul Kamel Daoud.
Anul acesta, editura Trei anunță cu mândrie publicarea romanului său, Huriile, care a fost recompensat cu Prix Goncourt 2024 și cu Prix Transfuge 2024. Iar anaarecarti.ro are onoarea de a-ți prezenta azi un fragment din el.
Dar mai întâi…
Cum promoveaza editura romanul “Huriile”
Romanul Huriile este interzis în Algeria, țara natală a scriitorului Kamel Daoud, pentru că încalcă un articol din „Carta pentru pace și reconciliere națională“, care interzice evocarea „rănilor tragediei naționale“. Expresia este utilizată pentru a desemna Războiul Civil care a opus grupările islamiste armatei algeriene între 1992 și 2002 și care a cauzat între 60.000 și 200.000 de morți și mii de dispariții.
Ca tânăr jurnalist, Kamel Daoud a fost pe scena marelui masacru de la Had Chekala (situat la trei sute de kilometri vest de Alger), care dus la moartea a peste 1.000 de oameni în 1998. A văzut cu ochii săi femei mutilate prin tăierea gâtului, precum este eroina lui, fapt pe care îl amintește în mai multe interviuri, unde precizează și amănuntul că faptele descrise în roman sunt mult mai puțin brutale decât ceea ce a văzut în realitate.
Daoud refuză să lase acest episod sângeros să dispară în memoria reprimată a Algeriei. El a fost martor la atrocitățile de atunci. Relatarea sa de astăzi este pe cât de captivantă, pe atât de tulburătoare. Detaliile sunt extrem de precise, locurile sunt minuțios delimitate, astfel încât uneori e dificil să distingi jurnalistul de romancier. Scrie fiind conștient de riscurile pe care le implică rememorarea trecutului, dar spune că acesta e un gest necesar.
Pentru a se asigura că istoria nu se repetă.
Sinopsis
Aube, fata care vestește venirea zorilor, este o tânără algeriană silită să rememoreze evenimente din Războiul de Independență al țării sale, pe care nu l-a trăit, ca să uite războiul civil din anii ’90, care a marcat-o în mod direct. Tragedia îi este inscripționată pe trup: o cicatrice pe gât, în forma unui surâs, și corzile vocale distruse.
Mută, visează să își recapete vocea. Își poate spune povestea doar fiicei pe care o poartă în pântece. Dar are oare dreptul să păstreze acest copil? Poți da viață atunci când aproape ți-a fost luată? Într-o țară care a adoptat legi ce pedepsesc pe oricine vorbește despre războiul civil, Aube decide să se întoarcă în satul ei natal, unde a început totul și unde morții îi pot răspunde la întrebări.
Ce spun alții despre roman
„Cu acest roman sufocat de mânie și indignare, Kamel Daoud atacă ipocrizia puterii. O carte realmente curajoasă.“ – Paris Match
„O capodoperă. Kamel Daoud dă cuvântul tuturor victimelor războiului civil din Algeria anilor ’90. Un roman absolut magnific.“ – Franz-Olivier Giesbert, RTL
„O frescă istorică însuflețită de un lirism eclatant.“ – Le Parisien
„Un mare roman!“ – Arnaud Viviant, Le Masque et la Plume
„Magistral!“ – Télérama
Kamel Daoud, carte de vizită
Kamel Daoud (n. 1970) este unul dintre cei mai cunoscuți și traduși scriitori algerieni contemporani. A publicat mai multe volume de povestiri și cronici. Jurnalist cu opinii ferme legate de problema arabă, Daoud a devenit în 2014 ținta unei fatwa care cerea moartea sa pentru insulte la adresa religiei. Deși își dedică mare parte din timp literaturii, Daoud continuă să colaboreze cu articole în ziare prestigioase precum Le Point, The New York Times și Le Quotidien d’Oran.
Chiar de la debut, destinul lui Kamel Daoud a fost legat de Prix Goncourt, cel mai vechi și mai important premiu literar din Franța. În 2013, cel dintâi roman al său, Cazul Meursault, contraanchetă, a fost distins cu Prix Goncourt du Premier Roman.
Unsprezece ani mai târziu, romanul Huriile, publicat de prestigioasa Editură Gallimard, câștigă mult râvnitul premiu. În finală s-a luptat cu trei romane puternice, apărute la edituri importante din Hexagon: Madelaine avant l’aube de Sandrine Collette (J.-C. Lattès), Jacaranda de Gaël Faye (Grasset) și Archipels de Hélène Gaudy (L’Olivier). Numele finaliștilor au fost anunțate public chiar de la București, într-un eveniment special al Academiei Goncourt.
HURIILE – fragment
Ziua se îndreaptă spre amiază. Trebuie să-ți arăt ceva: cum se schimbă o canulă.
Dacă o atingi ușor cu degetele, o s-o simți; dar, de acolo unde ești, nu știu dacă se distinge aparatul meu de „scufundări“. Poate că întrevezi doar o spărtură, foarte sus în universul tău. E oarecum ferestruica ta, nu? Acolo e deschizătura traheotomiei, s-a cicatrizat de douăzeci de ani. „Zâmbetul“ nu are dinți, numai puncte de sutură, vreo cincisprezece; e o grimasă lungă, o tăietură uluitoare.
Prin cavitatea asta inhalez aerul necesar pentru noi două, pe care-l chem în ajutor în coșmarul meu. Strig, dar cuvintele se ivesc ridicole, fiindcă o parte din suflu îmi iese pe gură, iar cealaltă șuieră prin crestătură. Stranie gură fără buze, unde singura limbă presupusă e a ta, în viitor, dacă ar fi să trăiești. Nu, mint. E o gaură care mi s-a făcut ca să respir, când mi s-a salvat viața pe 1 ianuarie 2000. Pe urmă au fost alte încercări de a închide crevasa asta de carne, de a o cârpi, a o lărgi, de a pune în ea corzi și o voce, a o reeduca, dar a rămas mută, sau pe aproape.
Și, încetul cu încetul, „zâmbetul“ mi-a schimbat chipul într-un fel de hublou și trupul într-un scafandru pentru scufundările mele în aer și soare. Respir prin canula asta și înghit pe gură, chiar deasupra. Canula e bucata asta încremenită, albă și bine încastrată din viața mea. E făcută din plastic, nu din carne. O port de la vârsta de cinci ani, din prima săptămână de după nașterea mea miraculoasă, întoarcerea mea în lumea celor vii, și face parte din mine. De cum s-a cicatrizat „zâmbetul“, în primul an, esofagul uscat mi s-a rehidratat încet. Mi s-a introdus apoi un tub prin care pot să revin la suprafața vieții și să trag aer în piept ca o înecată salvată.
Soarbe cafea împreună cu mine. Pe urmă voi fuma, tu vei deschide o fereastră spre paradisul tău și vei lăsa să intre moscul. E rău să fumezi, dar ce importanță are de vreme ce nu ți-e dat să trăiești? Și eu nu te-am chemat niciodată. Ai intrat în mine fără să mă anunți, ai pus stăpânire pe burta, capul și limba mea.
Când încă eram copil, ca să-mi explice noua mea înfățișare, mama mea Khadija îmi povestea că sunt un soi de sirenă. O mare sirenă inversată: jos sunt tălpile, pulpele, coapsele, un sex de femeie, un piept mediu. E partea mea omenească. Sus, în schimb, e jumătatea de pește, cu solzi și ochi mari și năuciți, ca ai săracului în fața aurului, și o gură care nu folosește la nimic, deschisă în acvariul gol al acestei țări. De fiecare dată când trebuie să scot canula ca s-o curăț sau s-o înlocuiesc, trebuie mai întâi să-mi dezinfectez mâinile, apoi să-mi țin respirația în timpul operațiunii. Așa nu tușești și nu te sufoci. Canula precedentă avea un balon mare, după intervențiile ratate.
Trebuia dezumflat pentru ședințele de igienă. Simți? Ușurel, acolo. Pe urmă? Pansamentul și mănușile, care trebuie aruncate. Cât de des se schimbă? O dată pe săptămână. Mă execut la ora rugăciunii de vineri, când imamul de alături urlă în numele lui Dumnezeu. Am ales dinadins momentul acesta sacru, cred, ca să-mi râd un pic de soartă și să fiu ocupată la ora cea mai inactivă. Trebuie să dezinfectez totul cu apă și săpun și să port mănuși când o introduc. Apoi peștele inspiră cu capul în apă; mă cufund în limba mea interioară, atât de frumoasă, de puternică și care posedă mii de pagini.
Știi, era greu în primii ani: să simt o piatră în gât și totodată să afișez un „zâmbet“ tâmp. Când mă vede prima oară, toată lumea cade în gaura asta din gâtul meu. În jur, puțini au ieșit înapoi vii din gâtul meu. Îi număr aici pe mama, pe Souad, învățătoarea de la școala primară, pe tatăl tău, dar și pe vânzătorul de tutun de colo, lângă semaforul de pe strada Larbi Ben M’hidi (un martir din primul război al țării), și pe Abdou, medicul legist prieten cu mama.
Câteva colege de clasă de odinioară. Sunt zece, cel mult doisprezece. S-au poticnit, au intrat în crestătura mea, înghițiți de fosa din mijlocul laringelui, apoi au ieșit: unii târându-se, zguduiți de plâns, alții jurând fidelitate și, în sfârșit, ultimii sărutându-mă și având grijă să nu mă sufoce. Știi cum săruți când porți canulă și ai în gât o gaură prin care inspiri? Ca toți ceilalți. Ba chiar poți să te săruți ore în șir fără să-ți tragi sufletul, în timp ce partenerul se sufocă.
E periculos să săruți o sirenă. A trebuit să învăț totul, Huria mea: nu să sărut, ci să respir prin canulă; să-mi sincronizez respirația și primele cuvinte după ce-am fost salvată, să-mi domesticesc răsuflarea ca să nu mă ucidă, să înot cu chestia asta. Nu mănânci tot ce vrei. Numai supe (le detest), amestecuri de alimente, totul pisat, tocat, ras, terciuit… Mama amesteca pentru mine și eu înghițeam. Era ca și cum ai hrăni o vrabie. Tot acest imens aport de mâncăruri fără gust și miros m-a făcut să confund între ele carnea, ierburile, pâinea, piatra, materialul perdelelor și prăjiturile, parfumurile și norii sau mochetele și deserturile, ca și măștile africane atârnate pe peretele salonului.
Devorez totul, în afară de piatră, lumea mută de altădată, Dumnezeu, privirile miloase și berbecii. Rămân ca niște cocoloașe în supele calde. Vino să-ți arăt crevasa roșie și umedă în cealaltă oglindă, din salon, pe aceea n-am spart-o. Țin canula albă cu un inel de plastic, ca să nu-mi cadă din gât, ceea ce dă impresia că tocmai am fost operată și că abia am fost lipită înapoi pe trunchi. Aparatul pe care-l port era singura soluție; altfel muream. Așa că doctorii l-au montat; până la urmă, albul se înroșește întotdeauna de sânge, iar cuvintele îmi rămân în gât. Prima dată când mi l-au pus am țipat, asfixiată de panică, iar ei au zâmbit mulțumiți. Țipătul era o dovadă de viață; în schimb, respirația îmi era blocată.
În momentul respectiv cele două limbi – una exterioară, răgușită și de neînțeles, cealaltă interioară, mătăsoasă și bogată – s-au bifurcat ca un fluviu tăiat în două. În partea în care ești învălătucită tu, e un torent. În cealaltă, e o mlaștină în care se bălăcește rățoiul Donald Duck. De ce mi s-a întâmplat mie asta, bobușorule? Ascultă bine behăiturile din oraș; oile sunt deja aici, îți zic. Oamenii le leagă pe terasele clădirilor sau chiar în bucătării. Le devorează pentru a evita să-și mănânce propriii copii; le sacrifică, astfel că Dumnezeu închide ochii la restul și restul închide ochii la El. Berbecii n-au canulă, nici mamă adoptivă, nici o a doua șansă.
Mica mea Hurie, ce te-ai face tu cu o mamă ca mine, într-o țară care nu ne vrea pe noi, femeile, sau ne vrea numai noaptea? Îți voi povesti tot ce pot, dar la un moment dat va trebui să ne oprim. Sunt o carte al cărei sfârșit e al tău.
Bună ziua, sunt în aceeași situație, ajutați‑mă, vă rog… sunt tot în Algeria, la ***… am 43 de ani…sunt disperată și pierdută… vreau doar să știu unde pot avorta în siguranță, la o clinică privată… vă rog, ajutați‑mă.
Bună ziua, sunt gravidă și vreau să fac avort cu medicamente, cum pot să fac rost de medicamentele astea, sunt din Alger, oare e ilegal
Mulțumeeesc
Bună ziua,
Sunt însărcinată în 4‑5 săptămâni, am făcut analize de sânge și sunt pozitive. Vreau să avortez cât mai repede, vă rog. Sunt adrese de doctori sau metode rapide pentru asta? Mulțumesc
Bună ziua,
Vara mea e gravidă în 3 luni, locuiește în Alger și e disperată!!! Puteți să‑mi dați coordonatele unor ginecologi pentru un eventual avort? Cu mulțumiri
Bună ziua,
E destul de urgent trebe să avortez tata e extremist dacă se află sunt moartă ajutați-mă vă rog am făcut test de sânge și urină și sunt gravidă vă rog vă rog vă rog ajutați-mă
Mi-am petrecut noaptea citind, în timp ce tu dormeai cu mânuța strânsă pe cordonul tău de viață. Pastila e scumpă, dar se găsește, da.
