Cele mai bune 9 cărţi pe care le-am citit de la editura Nemira

Anul acesta (pe 20 iulie – pentru amatorii de date exacte), editura Nemira a împlinit 30 de ani! WOW… Cum trece timpul! Parcă ieri cumpăram de la o tarabă din fosta piață Moghioroș cartea „Vânătorul de recompense”.

Ca să marchez cei 30 de ani de când Nemira este editura mea preferată, cu bune (toate cărțile publicate) și cu rele (dispariția colecției Nautilus), am selectat cărțile care mi-au plăcut cel mai mult scoase de această editură de-a lungul timpului.

“Vânătorul de recompense” de Philip K. Dick

Prima și prima carte cumpărată de mine de la editura Nemira este „Vânătorul de recompense” de Philip K. Dick (apărută în 1992). Când am cumpărat-o, știam un singur lucru despre ea: este cartea după care s-a făcut filmul „Blade Runner”. A fost suficient!

“Carrie” de Stephen King

Când am văzut cartea în librărie în anul 1993, nu știam cine e Stephen King, ce sau cum scrie. Vedeam doar o copertă cu o fată acoperită de sânge și pe pagina a cincea – următoarele cuvinte: „Ca număr de crime comise de o adolescentă de-a lungul unei cărți, Carrie stabilește în mod cert un nou record”.

Fraza asta de milioane m-a făcut să cumpăr cartea. Cine era Carrie și de ce extermina un oraș nu mă interesa, în schimb eram tare curios să aflu răspunsul la întrebarea: “Câte crime poate comite o adolescentă?”

Și de atunci încoace sunt fan SK și, până acum, am adunat 47 de romane semnate de Rege în biblioteca mea.

“Comando prin ploaia tristă” de John P. McAfee

În 1994, am citit pe coperta a patra a acestei cărți: „Al Doilea Război Mondial l-a avut pe Sven Hassel. Acum, războiul din Vietnam îl are pe John P. McAfee”. Dacă ești fan Sven Hassel, poți rezista la o asemenea promovare? Eu nu am putut, deși prezența lui Arnold Schwarzengger pe copertă nu îmi inspira prea multă încredere!

Alăturarea cuvântului „comando” la „ploaia tristă” mi s-a părut o misiune imposibilă. Violența unui comando părea incompatibilă cu nostalgia unei ploi triste. Însă cartea mi-a dovedit că mă înșel.

Scrisă de un veteran al războiului din Vietman, cartea nu conține niciun Rambo invincibil, ci o trupă de soldați dornici doar să supraviețuiască, să nu fie băgați în seamă de superiori sau de inamici, să se distreze și să ajungă acasă. Deși nu am mai citit-o de ceva vreme, încă îmi aduc aminte cu un zâmbet de Glas Domol şi de Shotgun!

Este foarte, foarte, foarte amuzantă… cu excepția ultimului capitol când războiul își arată fața hidoasă și autorul mărturisește un lucru îngrozitor.

P.S.: Sunt aproape sigur că nici cei de la editura Nemira nu-și mai amintesc de această carte. Este una dintre acele bijuterii literare nebăgate în seamă de cititori, subestimate și subevaluate de editori.

“Fundația” de Isaac Asimov

Până la „Fundația” apărută în 1993, auzisem & citisem câte ceva scris de Isaac Asimov. Însă aceasta a fost cartea care m-a cucerit și m-a transformat în fanul lui.

Cred că am citit „Fundația” de zeci de ori. Uneori, când nu aveam timp și doream să mă rup puțin de lume, o deschideam la întâmplare și citeam un fragment (apropo: singura carte la care mai executam această operațiune a fost „Apocalipsul”, aparută tot la editura Nemira… cum altfel!), alteori o citeam integral. Am recitit-o acum câteva luni și deși știam cu exactitate ce urmează să se întâmple, m-a prins iar…

Azi, la 28 de ani de la prima ediție a cărții, am adunat „Fundația” în toate formatele posibile: hârtie, electronic și audio. Nu te pui cu fanii!

“Scamatorii“ de Ed McBain

Am cumpărat această carte în 1993. Căutam ceva total diferit de SF și am văzut-o. Cred că este primul roman polițist cumpărat de mine. Habar nu aveam cine era Ed McBain, dar mi-au plăcut coperta & prezentarea care menționa, printre altele: un asasin specializat în tranșarea cadavrelor, o mămică la volanul unui autobuz plin cu copii ucigași, doua prostituate care nu sunt ceea ce par a fi și un iluzionist care dispare mai mult decât și-ar fi dorit… Un cocktail delicios!

Romanul face parte dintr-o serie dedicată unei secții de poliție din SUA, Secția 87. Eroii sunt polițiștii de cartier, detectivii și inspectori care au de-a face cu fel de fel de hoți, prostituate, escroci și ucigaşi în serie. Intriga nu este de o complexitate maximă, dar personajele sunt unice, iar dialogurile sunt mortal de amuzante. Spre deosebire de romanele de succes de azi, acțiunea din „Scamatorii” nu este atat de încrâncenata, terifiantă, îngrozitoare. Este exact opusul.

Dacă stau bine să mă gândesc, în ciuda prezentării de pe copertă cartea este chiar relaxantă… Ce să-i faci: a fost scrisă în 1987 și a apărut la noi în 1993… Erau alte timpuri, mult mai optimiste…

“Urzeala tronurilor“ de George R.R. Martin

Până să o văd, în 2007, tot ce citisem de George R.R. Martin fusese 100% SF. Așa că am fost intrigat de această schimbare radicală de gen și am cumpărat-o.

Pentru mine, „Urzeala tronurilor” a aruncat la gunoi tot ce știam eu că înseamnă fantasy… Adica, povești cu eroi musculoși, vrăjitori malefici, domnițe sumar îmbrăcate care urmează să fie sacrificate și trebuie să fie salvate… în general, povești în care Binele e Bine și Răul e Rău. Nimic și nimeni nu m-a avertizat că am descoperit una dintre cele mai bune cărți fantasy din toate timpurile.

Numai că eram singurul care știa asta. Când stăteam de vorbă cu alți fani SF&F, toți erau cu „Stăpânul inelelor” în sus, „Stăpânul inelelor” în jos.

Ca să nu mai zic că atunci când le ziceam că „Urzeala tronurilor” este pentru fantasy ce e „Dune” pt SF, nu mă credea nimeni. Apoi a apărut serialul și toată lumea a fost de acord.

 “Conjurația imbecililor“ de John Kennedy Toole

Titlul ăsta nonconformist și complet ieșit din comun m-a făcut să o cumpăr în anul 1995. Cartea, una dintre cele mai ciudate din biblioteca mea, îl are ca erou pe Ignatius Reilly, cel mai neobișnuit personaj din câte am cunoscut. Indiferent de subiect, problemă sau întrebare, omul acesta este contra la orice și împotriva oricui și tuturor. Dacă cineva zice minus, el zice plus. Dacă acel cineva zice plus, Ignatius zice minus.

Stilul cărţii a fost o noutate pentru mine: o pagină te face să râzi de personajul principal, următoarea te face să-l disprețuiești pe personajul principal, următoarea îți stârnește mila pentru același personaj principal, apoi iar cu râsete, iar cu furia și dispreţul, iar cu mila, iar cu râsete și tot așa.

E o comedie bine scrisă, dar când ajungi la final ai un incredibil sentiment de tristețe pentru eroul poveștii…

“Shining” de Stephen King

Cum, încă o carte de Stephen King?! Ei bine, inițial lista asta conținea numai volume semnate de SK. Glumesc! Sau nu…

Oricum, cartea mea preferată a lui SK este „Orașul bântuIT”. Este THE BEST OF THE BEST! Dar nu despre asta este vorba aici, ci despre cărți scoase de editura Nemira de care mă leagă amintiri speciale. Așa cum este „Shining”…

Anul 1993. O zi întunecată dintre toamnă-iarnă. Eram răcit, stăteam pe canapea și citeam „Shining”. Cartea era atât de bună încât ajunsesem să vorbesc cu unul dintre personaje, un puști, Danny. „Ai grijă!”, „Ferește-te!”…

Așa că, atunci când puștiul decide să intre într-o anumită cameră de care i s-a interzis să se apropie, am început: „Nu te duce acolo, nu te duce acolo, nu te duce acolo….”. Dar ce, m-a ascultat?! Nu!

Când Danny a ajuns pe etajul unde se afla camera respectivă, am trăit un moment unic în toata cariera mea de iubitor de carte: pur și simplu, mi-a fost frică să dau pagina! Așa că am pus cartea deoparte și am realizat cu un nod în gat că eram singur în casă, afara era semiîntuneric, parinții mei veneau acasă peste două ore și eu nu știam ce era în camera respectivă.

Așa că am tras aer în piept si am reluat lectura pregătit să înfrunt orice oroare născută în mintea lui SK. Dar m-am înșelat, ce aștepta acolo era dincolo de orice mi-am imaginat…

Și da, iubesc cartea asta!

“Dune” de Frank Herbert

Și am ajuns la ultima carte. Ca să zic așa: One book to rule them all! 🙂 Aceasta este unica, inegalabila, extraordinara, fantastica, incredibila, uluitoarea, magnifica DUNE!

În 1992, cele două volume „Dune” costau 1.000 lei. Asta în perioada în care cea mai scumpă carte cumpărată de mine a fost de 250 de lei. Câteva zile am stat și am analizat impactul financiar al achiziționării acestei cărți și în timp ce făceam asta m-am gândit: „Dacă acum dau 1.000 de lei pe cartea asta, toată viață îmi voi cheltui banii pe cărți”. Și am dat… Și din acel moment îmi tot cumpăr cărți… Dar nu regret nimic…

De atunci încoace, „Dune” a devenit Cea mai importantă carte dintre toate cărțile. Este piatra de temelie a bibliotecii mele, precum și a Colecției de romane premiate cu Hugo și Nebula. La „Dune” mă raportez atunci când trebuie să evaluez o carte, la ea revin în fiecare an pentru o rerererererecitire!