Autor: John Steinbeck
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Polirom
Anul apariției: 2018
Traducere: Ioana Oprica
Ceea ce a început ca un clasic steinbeckian avea să se transforme, pe măsură ce dădeam paginile, într-o surpriză uriaşă, „Către un zeu necunoscut” fiind, din punctul meu de vedere, cel mai… magic roman (dacă îmi permiţi derapajul gramatical!) al acestui titan al literaturii.
Iar când spun „magie”, mă refer la credinţe vechi, atavice care plasează omul şi natura într-o relaţie de simbioză, la experienţe mistice profunde care pot sta la baza naşterii unei noi religii, la superstiţii şi ritualuri păgâne pe care cei din jur le pot interpreta cu uşurinţă ca fiind „vrăjitorie”.
Joseph Wayne a moştenit până în străfundurile fiinţei sale pasiunea tatălui pentru pământ şi natură. La moartea părintelui, Joseph îşi ia lumea în cap decis să pună bazele propriei ferme în California. Mânat de o determinare vecină cu obsesia, tânărul nu numai că va reuşi să-şi îndeplinească visul, dar îi va atrage după el şi pe fraţii săi, cuceriţi de rodnicia pământului care pare să se supună total voinţei lui Joseph.
Nici un sacrificiu nu e prea mare în numele unui zeu…
Pe măsură ce micuţa comunitate înfloreşte, cei din jurul lui Joseph încep să observe că tânărul e mai degrabă înclinat să-şi petreacă timpul liber lângă un copac impresionant din mijlocul fermei decât printre propriile rude. Iniţial doar subiect de glume, ciudăţenia celui care a devenit adevăratul conducător al locului ajunge să provoace îngrijorare, alarmă, disperare şi, într-un final, groază. Căci Joseph vorbeşte cu copacul, îl mângâie, îi aduce ofrande, iar la un moment dat e gata să-i dăruiască primul lui născut, fiind absolut convins că spiritul tatălui său s-a întrupat în arbore. Iar atâta timp cât copacului îi merge bine, ferma lui Joseph va prospera – prin urmare nici un sacrificiu nu e prea mare în numele unui zeu (necunoscut?) care guvernează regiunea.
Bineînţeles că fraţii lui Joseph sunt convinşi că acesta a luat-o razna. Şi nu poţi să nu le dai dreptate. Preotul e sigur că Joseph a renunţat la adevărata credinţă pentru a se închina unei divinităţi păgâne. Şi are toate argumentele de partea lui. Angajaţii de rând ai fermei şoptesc pe la colţuri cuvântul „vrăjitorie” – şi nu prea poţi să-i contrazici. Însă Joseph e cel care îşi va vedea, până la urmă, toate teoriile confirmate în momentul în care unul dintre fraţii săi ucide copacul, iar la fermă se declanşează dezastrul: seceta distruge culturile, animalele se îmbolnăvesc pe capete, iar moartea începe să-i răpească pe cei din jurul lui Joseph.
În faţa urgiei, supravieţuitorii decid să fugă… toţi, mai puţin Joseph. Decizia lui de a rămâne în urmă, singur în acest deşert al speranţei, nu e chiar atât de surprinzătoare. În fond, când l-a legat ceva cu adevărat de membrii… umani ai familiei sale? Joseph a fost tot timpul mult mai preocupat de dialogul cu sacrul, cu spiritele care stăpânesc zona şi, vorba aceea, mare înghesuială a fost pe-acolo. Spiritele strămoşilor morţi, care au vegheat la bunăstarea urmaşilor vii… Spiritele naturii, fie că vorbim de pădure, de ploaie sau de o stâncă – o stâncă banală, acoperită cu muşchi, obişnuită, la prima vedere, până începe să ucidă… Chiar şi animalele de la fermă şi cele sălbatice au propriile lor spirite…
Finalul este sfâşietor de trist
În plus, realizând că nu mai are ce să piardă din nimicul care i-a rămas, bărbatul e convins că doar el poate readuce belşugul asupra acestui loc pe care îl iubeşte cu patimă – şi nu doar la figurat. Scena în care Joseph face dragoste cu pământul acoperit cu iarbă (!!!) este pe cât de şocantă, pe atât de frumoasă, scriitura lui Steinbeck tăindu-ţi efectiv răsuflarea. Aşa că va duce la îndeplinire un ritual pe care cumva l-am bănuit de pe la jumătatea cărţii, deşi am sperat tot timpul să mă înşel… Într-un roman în care mi s-a părut că fiecare virgulă e de fapt o lacrimă, finalul este sfâşietor de trist.
Până să discutăm despre personajele cărţii, vreau să ne oprim puţin asupra peisajului în mijlocul căruia se petrece tot ce ţi-am spus eu până acum. Cadrul californian ales de Steinbeck are capacitatea de a părea uneori chiar mai viu decât oamenii care îl populează şi sunt gata să jur că pentru a obţine un astfel de efect scriitorul acesta fabulos a folosit penelul şi nu peniţa. Ca orice făptură umană, natura are momentele ei bune şi proaste, poate fi cuceritoare sau detestabilă, te subjugă sau te îndepărtează, te răsplăteşte sau te părăseşte. Un lucru e sigur: peisajele intense din romanul cam ignorat al americanului mă vor urmări mult timp de acum încolo…
Si acum să ne întoarcem la semenii noştri.
O mică slăbiciune pentru personajele secundare
Joseph, cel mai nuanţat dintre fraţi, nu este neapărat şi preferatul meu. Da, legătura lui cu mediul înconjurător este extrem de intimă şi de profundă; da, nu poţi decât să-i admiri hotărârea cu care îşi urmează visul, dar există în oscilaţiile lui temperamentale o promisiune a dezastrului pe care orice obsesie îl aduce după sine. Şi atunci, deşi am empatizat cu trăirile lui, am ales să-i urmăresc aventurile de la o distanţă precaută… În schimb, pentru fraţii săi am dezvoltat o mică slăbiciune! Lasă că Steinbeck îşi compune tot timpul personajele secundare cu o atenţie plină de duioşie de parcă, fără să vrea, încearcă să se revanşeze pentru rolul pe care îl ocupă acestea în poveste. Dar bărbaţii Wayne sunt… unul şi unul!
Burton, cel mai înclinat către viaţa religioasă, pare să fie construit în totală opoziţie cu Joseph. Pe cât este ataşat unul de pământ, pe atât îl urăşte celălalt, căci, în traiul lor de zi cu zi la fermă, Burton simte o intervenţie supranaturală, pe care nu o poate pune decât pe seama diavolului. În plus, lejeritatea cu care Joseph acceptă părerile, ritualurile, divinităţile, modul de viaţă al altora nu este egalată decât de vehemenţa cu care Burton respinge tot ce nu ţine de adevărata credinţă. Însă… există în habotnicia lui o dorinţă de a-i proteja pe cei din jur în general şi pe Joseph în particular care m-a emoţionat de multe ori şi m-a făcut să privesc lung în urma lui atunci când îşi ia nevasta şi părăseşte ferma.
Thomas, cel mai mare dintre fraţi, este poate singura persoană pe care excentricităţile lui Joseph îl lasă complet indiferent. Căci deţine şi el câteva în proprietate personală! Thomas nu are capacitatea de introspecţie a lui Joseph. Nici nu-şi bate capul cu chestiuni complicate precum religia, universul sau rostul vieţii. În plus, pământul cu roadele şi culturile lui nu-i spune mare lucru. Animalele… în schimb… Legătura lui cu acestea e una mai degrabă de înrudire. Domestice sau sălbatice, vieţuitoarele îl urmează şi-l ascultă pe Thomas, care le hrăneşte, le îngrijeşte, le ajută să vină pe lume sau s-o părăsească fără durere cu o naturaleţe care te face să te gândeşti că de fapt ele formează adevărata lui familie.
Benjamin, cel mai tânăr dintre fraţii Wayne, nu are nicio legătură cu… nimeni şi nimic. E total străin de preocupările fraţilor săi, ferma reprezintă doar adăpostul unde poate să tragă peste noapte, iar câmpul – locul pe care se poate prăbuşi după ce a turnat în el cantităţi industriale de alcool. Adevărata lui familie o reprezintă mexicanii din satul alăturat: aceştia îi dau să bea şi-l învaţă cântecele lor, în timp ce Benjamin…”le lua nevestele atunci când nu erau atenţi la el”. În ciuda tuturor necazurilor pe care le provoacă, Benjy e frăţiorul mai mic care trebuie protejat şi pe care nu se poate nimeni supăra. Nici măcar eu!
„Către un zeu necunoscut” pregătește terenul pentru capodoperele lui Steinbeck
„Către un zeu necunoscut” nu se ridică, bineînţeles, la nivelul capodoperelor lui Steinbeck, pentru care pregăteşte parcă terenul, anunţând marile teme care îl vor preocupa pe autor şi marile personaje care îl vor obseda pe cititor. Foarte modern (nu zici că e publicat în 1933 neam!), romanul conţine totuşi câteva stângăcii, mai ales la nivelul dialogurilor, care uneori şchioapătă şi care m-au cam făcut să mă foiesc iritată prin pat. În plus, toate acele credinţe, spirite şi ritualuri cu care eşti bombardat la fiecare pagină nu ajung să închege o viziune unitară, cartea terminându-se înainte să pot înţelege concepţia filosofico-religioasă pe care Steinbeck (dacă a avut vreuna!) şi-a construit toată demonstraţia.
Din cauza acestor aspecte am decis ca în evaluarea mea să sacrific o steluţă pe altarul… unui zeu al scriitorilor geniali, să zicem.
Şi cumva înţeleg de ce, în drumul său spre Nobelul pentru Literatură, Steinbeck a ales să se concentreze pe realismul social (care îi iese atât de bine!!!) în defavoarea misticismului, pe care l-a lăsat doar să pâlpâie prin capodoperele sale.
Ce-am scris când am început să citesc „Către un zeu necunoscut”
Că Steinbeck a fost una dintre marile iubiri ale tinereţii mele nu cred că mai este vreo surpriză pentru prietenii blogului nostru. Am spus-o, sper eu, destul de clar AICI, o reafirm tare şi răspicat acum.
Prin urmare, n-am ratat nici măcar una dintre capodoperele lui şi, lucru atât de rar, nici măcar una nu m-a dezamăgit! Însă lucrările lui mai puţin celebrate s-au umplut de praf în colţul lor de bibliotecă. Căci am tot amânat momentul în care le voi deschide, cedând iar şi iar scriitorilor „la modă”.
Plecarea în vacanţă în Spania avea însă să producă o minirevoluţie pe lista mea de lecturi imediate. După ce am umplut bagajul cu cărţi despre Barcelona, una mai… cartonată şi mai grea ca alta, cu scopul de a fi pozate în locuri esenţiale ale oraşului lui Gaudi (dacă ne urmăreşti pe instagram, deja ai văzut ce opere de artă fotografică am realizat pe-acolo 🙂 ), am aruncat la final şi o „rebelă”, fără nicio legătură cu destinaţia mea… „ca să fie”…
ŞI A FOST!!!, căci din momentul în care am deschis „Către un zeu necunoscut”, unul dintre primele romane ale lui Steinbeck, nu l-am mai putut lăsa din mână!
Revin cât pot de repede cu „recenzia” la una dintre cele mai mari surprize literare de care am avut parte în ultima vreme!
