Sully Prudhomme, primul câștigător al premiului Nobel pentru Literatură din istorie. Astăzi nimeni nu mai vorbește de el
Sully Prudhomme

Sully Prudhomme, primul câștigător al premiului Nobel pentru Literatură din istorie. Astăzi, aproape nimeni nu mai vorbește de el

În 1901, Sully Prudhomme câștiga primul premiu Nobel pentru Literatură acordat vreodată. Astăzi, 124 de ani mai târziu, numele lui este aproape necunoscut. De ce?! De ce nimeni nu vorbește despre el?!

Se spune că istoria îi reține întotdeauna pe cei care sunt primii. Și, în cazuri excepționale, pe ultimii. Zicala însă pare să nu se aplice deloc acestui poet aflat în capul listei laureaților premiului Nobel pe care nu știu ce mi s-a năzărit recent s-o iau la cercetat.

Imediat numele Sully Prudhomme mi-a atras atenția. Lasă că e primul… dar n-am auzit niciodată de el! Ceea ce… hmmm… o tuse cam jenată… chiar nu mă așteptam din partea mea. Așa că m-am înființat în bibliotecă în căutarea informațiilor despre acest francez surprinzător… ca să descopăr, uluită, că nu găsesc nimic. NIMIC!

Istoriile mele literare și cărțile mele de critică (și nu e ca și cum nu aș avea rafturi întregi) abia dacă îl menționează la “și alții”. Și nu e o figură de stil! Dacă îți vine ideea să-i cercetezi pe reprezentanții curentului intitulat parnasianism (mie nu mi-a venit! Noroc cu Ovidiu Drimba și a sa „Istoria literaturii universale”), îl găsești pomenit și pe Sully Prudhomme. Dar, altfel, Dumnezeu cu mila! L-am căutat inclusiv în manualele de literatură universală din liceu… Este totuși PRIMUL laureat al premiului Nobel pentru literatură. Ar merita o menționare, nu?

Dar nu! Nu apare nicăieri! De parcă un soi de jenă îi înconjoară triumful. Ce se întâmplă?!!!

Sully Prudhomme, un mister literar pe care trebuia să-l dezleg

După cum știi, misterele literare sunt marea mea pasiune, prin urmare nici că am mai avut liniște până nu m-am lămurit.

Un prim indiciu am găsit în “Istoria cărților” a lui Martyn Lyons pe care am deschis-o efectiv într-o doară, după ce titluri mult mai promițătoare mă lăsaseră cu ochii în soare:

La început, doar Academia Suedeză avea dreptul să prezinte candidații la premiul Nobel, împreună cu membrii Academiei Franceze și Spaniole. Influența votului en bloc al academicienilor francezi explică probabil cel dintâi Premiu Nobel acordat lui Sully Prudhomme în 1901.

Martyn Lyons, “Istoria cărților”

Aaaaaa, dar ia stai puțin! Cumva Martyn Lyons sugerează într-un mod foarte finuț și elegant că Prudhomme a luat Nobelul mai mult… pe pile?! Așa s-ar putea explica de ce nu se calcă lumea în picioare să aducă vorba de el.

Lumea se aștepta ca Nobelul să ajungă la Tolstoi

În plus, anunțarea câștigătorului a stârnit nemulțumiri uriașe la vremea respectivă și pentru că lumea literară se aștepta ca premiul să ajungă în mâinile lui Lev Tolstoi, considerat principal favorit (dar care, trebuie s-o spunem de dragul adevărului, nu și l-a dorit niciodată. Ba chiar, nominalizat de mai multe ori, patriarhul literaturii ruse a trimis în Suedia o scrisoare fermă de refuz, ca să nu fie loc de îndoială).

În plus, poate că francezii votaseră în bloc ca Sully Prudhomme să ia Nobelul, dar la el acasă poetul nu era nici cine știe ce iubit, nici unanim apreciat. După cum se văzuse în 1881, când fusese primit în Academia Franceză. Atunci unii dintre literaţii vremii susținuseră că Prudhomme era, în general, un imitator și că versurile lui originale și geniale erau mult prea puține pentru așa onoare.

Adevărat sau nu, Sully Prudhomme rămâne în istorie ca primul și…, poate, cel mai necunoscut câștigător al premiului Nobel pentru literatură.

Și totuși… cine a fost Sully Prudhomme?

Sully Prudhomme (René-François Armand Prudhomme, pe numele lui real) s-a născut la Paris pe 16 martie 1839, în familia unui comerciant înstărit. La vârsta de doi ani şi-a pierdut tatăl, de la care a preluat prenumele de Sully, transformându-l mai târziu în pseudonimul lui literar.

După absolvirea liceului, a lucrat o scurtă perioadă într-o fabrică, apoi s-a apucat să studieze Dreptul, scrie Adevărul. Dar în urma unui eşec sentimental, Sully Prudhomme a abandonat studiile de drept şi s-a dedicat filosofiei şi poeziei. Greutăţile financiare nu mai constituiau o barieră, căci era deja beneficiarul unei moşteniri care îi asigura independenţa materială.

Parnasianism, curentul care promova idealul de „artă pentru artă”

În cadrul societăţii literare „Conférence de La Bruyère”, Sully Prudhomme şi-a citit primele poeme şi tot aici l-a cunoscut pe Leconte de Lisle, care l-a îndrumat spre parnasianism, curentul care promova idealul de „artă pentru artă” și se concentra pe forma și perfecțiune estetică. Sub aceste influente se înscrie volumul său de debut:  „Stances et poèmes” („Stanţe şi poeme”, 1865).

 În 1870, participă la războiul franco-prusac, apoi  se îndreaptă spre ştiinţă, încercând să realizeze o poezie ştiinţifică. După apariţia volumelor „Les solitudes” („Singurătăţile”, 1869) şi „Les Vaines Tendresses” („Zădărniciile iubirii”, 1875), evoluează înspre o zonă filosofică şi didacticistă – tendinţă manifestată în ultimele sale volume – „La Justice” („Dreptatea”, 1878) şi „Le Bonheur” („Fericirea”, 1888), în care criticul Ferdinand Brunetière vedea o „încercare laborioasă şi oarecum sterilă de a rezuma în versuri «Critica raţiunii pure»” a filosofului german Immanuel Kant”. În „Le Zénith” („Zenitul, 1976) se arată din ce în ce mai atras de idealurile ştiinţei, pe care o vedea aproape de poezie.

Ultimii ani ai vieţii Sully Prudhomme şi i-a petrecut în singurătate, pradă unei paralizii severe. A murit pe 7 septembrie 1907, la Chatenay-Malabry. Nu a fost niciodată căsătorit şi nu a avut copii, iar banii obţinuţi din Premiul Nobel i-a donat Asociaţiei Scriitorilor Francezi, în scopul promovării şi publicării tinerilor poeţi.

Primul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură a fost înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.

Ce spune critica despre el

Sully Prudhomme reprezintă formă interiorizată, gravă, meditativă a parnasianismului. Demonstrează o precizie și o meticulozitate de artizan al formei. Mai târziu, în cea de-a doua fază a creației sale (culegerile “Destinele”, “Prisma”), poetul a alunecat într-o gândire alambicată și în grandilocvență, cântând cuceririle științei și dedicând poeme… paratrăsnetului, barometrului sau tabelei lui Pitagora!

În prima sa fază însă (culegerile “Încercări”, “Singurătăți”), Sully-Prudhomme era nu numai un artist preocupat de expresia frumoasă, ci și o fire meditativă, problematică și de o mare generozitate umană, un poet al singurătății și al neliniștii.

Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale
Sully Prudhomme

Cum sună poeziile lui

Bineînțeles că nu aveam în bibliotecă niciun volum de poezii al lui Prudhomme și, oricum, după cercetări îndelungate, am tras concluzia că în limba română nu există decât unul. Apărut în 2010, la Editura Aldo Press, a ajuns acum în biblioteca personală! Și, spre surpriza și bucuria mea, chiar arată foarte frumos.

Vaza spartă

Vaza-n care moare această verbină
C-o fâlfâire de evantai s-a crăpat,
Nici n-am bănuit atingerea fină:
Prin niciun zgomot nu s-a trădat.

Dar imperceptibila fisură,
Rozând cristalul fără odihnă,
Lățindu-se nevăzută, dar sigură,
I-a înconjurat toată talia fină.

S-a scurs treptat apa proaspătă,
Și miezul florii s-a ofilit,
De ea nu v-atingeți, e spartă,
Chiar dacă nimeni n-a bănuit.

Adesea, tot așa face mâna iubită,
Rănește în treacăt inima,
Apoi inima își simte seva risipită
Și floarea rară a iubirii ei piere;


În ochii mulțimii e mereu intactă,
Dar în ea fisura se lățește plângând;
Rana-i prea adâncă, deși delicată;
N-o atingeți, va fi cioburi curând.

Aici, pe pământ

Aici, pe pământ toate florile de liliac mor,
Scurte sunt toate cântecele păsărilor,
În visul meu verile rămân
Mereu…

Aici, pe pământ buzele înfloresc
Fără atingerea diafană ce-o nutresc,
În visul meu săruturile rămân
Mereu…

Aici, pe pământ toţi se plâng,
Prieteniile şi iubirile se frâng,
În visul meu cuplurile rămân
Mereu…

Zambila

E descoperită în Grecia vaza antică,
E dintr-un mormânt, modelată în argilă pură,
Și-n gâtul ei, gât zvelt, cu grațioasă curbură,
Spre desfătarea ochilor, zambila se pleacă.

O comoară oferă bulbul ce se deschide
Etalându-și satinul petalei pufoase;
Rădăcina se răsfiră ca un păr de mătase,
Pe când seva a aurit deja mugurele verde.

Apa, lacrima cerului, și cupa elegantă, înaltă,
O ajută să se deschidă și să fie adorată:
Le datorează floarea și înaltul piedestal.

La fel pe inspiratul poet soarta îl dăruiește:
Hrănit de-un mediu fecund ca pământul natal,
Poemul lui germinează și prin lacrimi crește.

Lebăda

Fără zgomot, sub apa cu luciu calm, de oglindă,
Lebăda sparge undele c-o mișcare rapidă
Și alunecă. Dintr-o parte vezi doar pene ușoare
Ca zăpezile dulci de aprilie topite de soare;

Dar, sigure și de un alb mat, vibrând sub briză,
Aripile mari o conduc precum a corăbiei pânză.
Gâtul delicat și frumos stă înălțat peste trestii,
Apoi îl coboară, îl plimbă încet de-a lungul apei,

Și-l curbează grațios ca o siluetă de acantă fină,
Când își ascunde ciocul în penajul plin de lumină.
În pace și în umbră, de-a lungul pinilor, în curând,
Ea șerpuiește, covor de ierburi dese lăsând

În urmă-i să fluture ca un păr fin și mătăsos,
Când trece, așa, cu un aer domol și languros;
Grota în care poetul inspirația își ascultă
Și izvorul ce plânge după cea veșnic pierdută.

Îi plac: acolo s-a obișnuit; o frunză de răchită
Căzând în tăcerea adâncă pe umăr ușor o alintă;
Uneori iese în larg și, departe de pădurea umbrită,
Superbă, stăpână pe lac până-n zarea albăstrită,

Alege, pentru a-și etala albul pe care-l iubește,
Locul orbitor, unde soarele intens se oglindește.
Apoi, când malurile apei se disting ca în vis,
La ora când orice e un spectru cu contur imprecis,

Când orizontul negru cu dungi sângerii se pătează,
Când nici firul de stuf, nici gladiolele nu vibrează,
Când în aerul pur concert zgomots dau brotăcei,
Iar în lumina lunii timizi licuricii aprind scântei,

Pasărea, pe lacul întunecat, unde-n oglindă se vede
Splendoarea unei nopți alb-lăptos cu luciri violete,
Ca un vas de argint printre diamantele mii și mii,
Doarme cu capul sub aripă, între două costelații.

Martie

În martie, când iarna s-a sfârșit,
Vezi cum natura abia renăscută
Seamănă cu o convalescentă
Al cărei prim surâs va fi prețuit.

Când cerul senin, încă glacial,
De zăpadă mai e presărat,
Sau la amiază câmpul mat
Se îmbracă iar în alb boreal,

Când aerul blând trezește din adormire
Apele și marmura vrea să le-o spargă;
Când frunzele din vârf de creangă
Își arată verdea pânză subțire,

Și când femeia de două ori înflorește,
Frumoasă ca și puritatrea zilei,
Frumoasă ca și zorii dragostei
Pe care sfiala ei o înnoiește,

Oh! Aceste zile nespus de rare
N-ar trebui să le-opresc din zbor?
Ele sunt diminețile anilor
Și proaspăta iubirii floare.

Dar astăzi tristețea le însoțește,
Sunt ca o bufniță la ivirea luminii:
Plini de umbre își rotește ochii
Și se teme de raza care-o rănește.

Tot așa, din doliul iernii ieșit,
Deschid ochii, dar privirea e tulbură,
De gânduri confuze și de-atâta lectură,
Iar natura simt cum m-a rănit.

Primăvara uitată

Primăvara superbă, care azi începe abia
Se va sfârși înainte s-o gustăm din plin;
Niciunul dintre noi nu-i va putea reda
Desăvârșirea către muritorii ce vin.

Despre roze să scriem nu mai îndrăznim:
Când o facem, mulți ne iau în râs;
Cultul pentru atâtea lucruri sublime, știm,
E prea vechi, desuet, vremea lui a apus.

Primii amanți de pe acest pamânt
Un Mai irepetabil, unic, au slăvit,
Dar ultimii trebuie să tacă așteptând,
Fiindcă dragostea lor abia s-a ivit.

Nimic din acest fragil, efemer anotimp,
Prin versul nostru nu va dăinui,
Pe când salcâmul lui Vergiliu, în timp,
Universul umplu de mireasma lui.

Ah! Cu gelozie pe vechii poeții îi privim,
Plini de regrete, spunem că-i nedrept
Că au simțit tot ce-abia azi noi simțim,
Că au avut cândva inima noastră în piept.

Sufletul

Am în inimă și sub fruntea mea
Un suflet invizibil și totuși prezent;
Cei ce se-ndoiesc de existența lui îl vor căuta;
Îl dăruiesc celor ce-l pot percepe.

Peste tot scânteiază culori,
Dar de unde vine această forță a lor?
Există un albastru ucigător
Chiar în adâncul pupilelor.

Toate corpurile au, desigur, contur,
Dar de unde vine, oare, forma care ne emoționează?
De ce linia gurii, desenul pur,
Trezesc în noi iubirea fără de-nconjur?

Peste tot, aerul vibrează, plin de sunete,
Dar de unde vine, oare, deliciul intim
Pe care mi-l aduc aceste înfiorări
Când este vorba de o voce care le animă?

Am în inimă și sub fruntea mea
Un suflet invizibil și totuși prezent;
Cei ce se-ndoiesc de existența lui îl vor căuta;
Îl dăruiesc celor ce-l pot percepe.

Renaștere

Aș vrea, cu pleoapele-nchise ușor,
Să uit, să renasc și să mă bucur
De noutate esența lucrurilor,
Pe care vârsta o evaporă.

Aș saluta fericit iar lumina,
Dar mi-aș desface cu lentoare
Sufletul inocent și pleoapa,
Ca să mă bucur de ea cu mirare.

Aș vrea eu însumi cândva să găsesc
Secretul a tot ce-i pe lume;
Singur, la oamenii pe care-i iubesc,
M-aș duce să le dau nume.

Fermecat de prăpăstiile albastre,
Unde adevăratul Dumnezeu pare adormit,
Mi-aș ascunde plânsul departe,
În versuri înălțate spre infinit.

Iar pentru tine, primul meu poem,
Iubirea mea, durerea cea mare,
Aș zdrobi, cu un strigăt suprem,
Un vers delicat, ca pe-o floare.

Dacă pentru noi există o lume
În care fiecare minut e fericit,
Vreau ca ea să n-aibă capăt și nume,
Ci să se-ntindă la nesfârșit.

Fie ca frumusețea, mereu uitată,
Pentru-a fi mereu descoperită,
Să fie o surpriză neîncetată,
Și fericirea să ne fie împlinită.

Facebook Comments

Comentarii

  1. Chiar și curentul literar căruia i-a aparținut e foarte puțin cunoscut astăzi. A contat cumva neșansa de a fi contemporan cu primele avangarde (sau pre-avangarde) sau cu curente ai căror reprezentanți au devenit extrem de cunoscuți inclusiv prin implicarea politică, precum Zola, ceea ce a contribuit la celebritatea sa și, automat, a naturalismului.

    1. Da, da, exact. Daca am invatat vreodata despre parnasianism, am uitat cu siguranta. Acum am citit ca prima oara. Insa Prudhomme este destul de contestat inclusiv pe planul realizarilor sale poetice. Si chiar de critica franceza! Adica, bietul de el, lasa ca apartinea unui curent mai degraba de nisa, dar nici vreun mare poet nu era, daca ne luam dupa ei.

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate


  • Warning: reset() expects parameter 1 to be array, string given in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/templates/privacy-preferences-modal.php on line 33

    Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/templates/privacy-preferences-modal.php on line 95

    error: Continut protejat Anaarecarti.ro!