Autor: Edith Wharton
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Univers
Anul apariției: 2009
Traducere: Magda Vişan & Dana Covăceanu
Rămân la părerea mea şi acum după ce am terminat de re-re-recitit “Vârsta inocenţei”: mie îmi place la nebunie de Edith Wharton.
Americanca aceasta primeşte premii literare pe care nu le doreşte, bifează recorduri de genul “prima femeie care…” deşi nu şi-a propus asta niciodată şi ia peste picior societatea privilegiată din care face parte scriind cărţi pe care eu le consider încântătoare! Unde mai pui că avea nişte rochii absolut senzaţionale – care nu-şi pierd deloc din strălucire în cadrele vechi, alb-negru, ba din contră! – şi un gust remarcabil în design interior – că doar nu degeaba semnează una dintre primele cărţi în domeniu.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI
Însă pe cât de rebelă pare să fi fost în viaţa de zi cu zi, pe atât de conformistă se arată în scrierea romanelor sale. Căci Edith Wharton, care este considerată de unele voci “Jane Austen a Americii”, nu are nici cea mai mica intenţie să forţeze graniţele literaturii. Nu vrea să revoluţioneze nimic şi nici nu-şi doreşte să fie considerată vreo originală. Nu! Cu volane la mâneci, cu cârlionţi pe frunte şi cu perle la gât, ea rămâne reprezentanta rigidei aristocraţii newyorkeze de la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe care o cunoaşte în detaliu şi pe care ţi-o descrie cu acurateţe, dar şi cu ironie în pagini asupra cărora eu m-am trezit zăbovind. Pentru că în “Vârsta inocenţei” Edith Wharton se dovedeşte o scriitoare desăvârşită.
“Vârsta inocenţei” în New Yorkul anilor 1870
Newland Archer este un tânăr avocat de succes, care-şi trăieşte viaţa în New Yorkul anilor 1870 exact aşa cum se aşteaptă toată lumea de la el. Prin urmare, i se pare perfect acceptabil să se căsătorească cu o fată cumsecade, care provine dintr-o familie cel puţin la fel de bună ca a lui şi pe care nici măcar nu e sigur dacă şi-a ales-o el sau i-a fost aleasă.
La rândul său, May Welland, logodnica lui Archer, pare de o… hai să respect şi eu eticheta, dacă tot suntem în zonă… deci pare de o nevinovăţie cam plictisitoare, ştiind tot timpul ce să spună, dar mai ales când să tacă. Şi la recepţiile elegante la care sunt invitaţi, dar şi în faţa şemineului, când aleg să petreacă o seară în doi.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI
Deşi par cele mai adormitoare personaje cu care am avut de-a face în ultima vreme, Archer şi May au câte o calitate uriaşă, din punctul meu de vedere. El dovedeşte o preferinţă evidentă pentru cărţi (“o bizarerie moştenită de la tatal lui”, după cum consideră viitorii săi socri), iar ea… nu are nimic împotrivă 🙂 .
Din această atmosferă călduţo-soporifică ne trezim cu toţii – dar, mai ales, Archer – odată cu apariţia în peisaj a contesei Ellen Olenska. Vag scandaloasă şi rudă destul de imprecisă a mai tinerei May, Olenska are, în mod evident, o frumuseţe tulburătoare, un trecut misterios şi un comportament nonconformist. Şi ah, da, este în pragul divorţului.
O femeie care trăieşte de capul ei este diavolul pe pământ
Desigur, indecenta combinaţie revoltă înalta societate newyorkeză pentru care o femeie care trăieşte de capul ei este diavolul pe pământ, prin urmare trebuie repudiată, şi îl năuceşte pe Archer care se comportă de zici că l-a lovit tramvaiul…. pardon… cabrioleta. După o viaţă în care nu a ieşit nici măcar un centimetru din rândurile clasei din care face parte, după ce a respectat la virgulă toate convenţiile sociale, după ce a păşit fără împotrivire pe drumul trasat de alţii, tânărul se vede trădat de propria-i inimă. Căci nimic nu mai este la fel după prima lui întâlnire cu Olenska.
Schimbarea lui Archer, extrem de subtilă şi la un nivel profund, dă naştere unor adevărate pagini-bijuterie în faţa cărora aproape că mi-a venit să fluier de admiraţie – dar m-am abţinut, că doar nu e Edith Wharton singura doamnă din zonă, s-avem pardon 🙂 .
Redescoperindu-se cu fiecare zi şi cu fiecare gest, Archer ajunge să nu-şi mai găsească nicăieri locul: nici în loja de la Operă, nici la seratele mondene, nici în cluburile de gentlemani, nici măcar în salonul propriei familii.
Lucrurile cu care îşi umplea zilele înainte i se păreau acum o parodie infantilă a vieţii, ca nişte discuţii de erudiţi medievali despre termeni metafizici pe care nimeni nu-i înţelesese vreodată.
În fond, Archer nu a fost niciodată un arcaş
În cazul personajului nostru, dragostea nu numai că nu este oarbă, dar aş putea spune că îl deşteaptă de-a dreptul, bărbatul devenind tot mai conştient de ipocrizia şi falsitatea care îl înconjoară în acea “atmosferă de aluzii vagi şi de subtilităţi fine”. Însă chiar dacă atitudinea lui faţă de moravurile poleite şi scrobite ale vremurilor se schimbă radical, Archer nu-şi verbalizează revolta. Nu trece la acţiune. Nu recurge la vreun gest extrem. În fond, el nu a fost niciodată un arcaş (archer, în limba engleză) decât cu numele. Prin urmare, se mulţumeşte să-şi joace pe mai departe rolul familiar din societate, deşi minciunile pe care le rosteşte pe cel mai politicos ton din lume sunt dublate de replici pe care le dă în sinea lui, pline de furie şi de frustrare.
Acesta era modul vechiului New York de a privi viaţa “fără agitaţie”, în felul caracteristic oamenilor care se tem de un scandal mai mult decât de boală, care pun decenţa deasupra curajului şi care consideră că nimic nu denotă o mai proastă creştere decât “scenele”, în afară de comportamentul celor care dau naştere acestora.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI
Sfâşiat între devotamentul pentru logodnica lui inocentă şi patima pentru străina care încalcă regulile cu o naturaleţe şocantă, Archer înţelege, la un moment dat, că nu mai poate amâna o decizie. Va alege să rămână un răsfăţat? Va risca să fie doar un tolerat? Sau se va revolta total astfel încât va fi îndepărtat?
Pentru cei care nu cunosc deznodământul poveştii, mă voi feri să dezvălui alte detalii. Îţi voi mai spune doar că rebela din Edith Wharton care s-a abţinut pe tot parcursul cărţii n-a mai răbdat în cele din urmă şi a aşternut, parcă în ciuda tuturor, unul dintre cele mai sterile finaluri din câte mi-a fost dat să citesc. Final care mie mi s-a părut PERFECT! Pentru că viaţa e, uneori… de cele mai multe ori… aşa: nespectaculoasă, ştearsă, aridă.
Şi sunt absolut sigură că în faţa avalanşei de critici care îi demolează ultimele pagini ale romanului, Edith Wharton zâmbeşte cu îngăduinţă. În fond, şi-a petrecut toată viaţa văzând cum îi sare lumea în cap, de ce nu şi-ar petrece şi eternitatea în acelaşi mod?
Ce-am scris când am început să citesc “Vârsta inocenţei”
Am încredere totală în premiul Pulitzer. Dintre titlurile care au primit distincţia şi pe care eu le-am citit, foarte puţine au fost cele care m-au dezamăgit. Şi până şi acelea au sclipit! Ok, poate că nu există chimie între noi, dar măcar înţeleg de ce au fost atât de apreciate şi de aclamate.
(Ceea ce nu este cazul premiului Nobel unde lucrurile stau FIX pe dos!)
Adaugă la cele de mai sus sintagma “prima femeie care a primit Pulitzerul” (în 1921) şi iată încă un motiv pentru care mă fâţâi de colo colo cu “Vârsta inocenţei” a lui Edith Wharton în braţe.
De ce am scos iar din raft “Vârsta inocenţei”
Să ne înţelegem, nu sunt la prima întâlnire cu romanul pentru care americanca a rămas în istoria literaturii. Dar efectiv n-am mai avut linişte pâna nu l-am scos iar din raft dupa ce am văzut serialul “Epoca de Aur” de pe HBO. Producţia – care mie mi s-a părut PERFECTĂ! – mi-a amintit de opera acestei scriitoare care cunoaşte perioada respectivă ca pe… propriile volane (că nu ştiu dacă aveau buzunare rochiile acelea absolut fabuloase!).
Până mă întorc cu recenzia, îţi mai spun doar că eu am o slăbiciune uriaşă pentru Edith Wharton. Şi pentru felul în care şi-a scris romanele, şi pentru modul în care şi-a trăit viaţa.
Născută în 1862 într-una dintre cele mai influente familii din New York, Edith Wharton scrie doar despre lucrurile la care se pricepe. Şi se vede! Onestitatea lipsită de acolade şi de briz-brizuri, dar şi tonul ironic, cu care abordează înalta societate americană pe mine m-au cucerit definitiv.
În viaţa reală, americanca şi-a urcat în cap şi propria familie (care o considera prea rebelă), şi mediul în care în care a crescut şi s-a maturizat (care o suspecta de prea multa deşteptăciune), dar şi juriul care i-a acordat premiul Pulitzer. Pe ultimul l-a demolat efectiv când a aflat că, de fapt, distincţia trebuia să ajunga la un alt autor. Simţindu-se probabil a ‘nshpea roată la căruţă, Edith Wharton i-a scris lui Sinclair Lewis, câştigătorul de drept şi un prieten apropiat al ei:
„Când am aflat că am fost răsplătită pentru înnobilarea moralei americane, mărturisesc că am fost deznădăjduită. După aceea, când am descoperit că premiul trebuia să fie al tău, dezgustul s-a adăugat deznădejdii”.
Edith Wharton
