Autor: Edith Wharton
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Univers
Anul apariției: 2009
Traducere: Magda Vişan & Dana Covăceanu
Am încredere totală în premiul Pulitzer. Dintre titlurile care au primit distincţia şi pe care eu le-am citit, foarte puţine au fost cele care m-au dezamăgit. Şi până şi acelea au sclipit! Ok, poate că nu există chimie între noi, dar măcar înţeleg de ce au fost atât de apreciate şi de aclamate.
(Ceea ce nu este cazul premiului Nobel unde lucrurile stau FIX pe dos!)
Adaugă la cele de mai sus sintagma “prima femeie care a primit Pulitzerul” (în 1921) şi iată încă un motiv pentru care mă fâţâi de colo colo cu “Vârsta inocenţei” a lui Edith Wharton în braţe.
De ce am scos iar din raft “Vârsta inocenţei”
Să ne înţelegem, nu sunt la prima întâlnire cu romanul pentru care americanca a rămas în istoria literaturii. Dar efectiv n-am mai avut linişte pâna nu l-am scos iar din raft dupa ce am văzut serialul “Epoca de Aur” de pe HBO. Producţia – care mie mi s-a părut PERFECTĂ! – mi-a amintit de opera acestei scriitoare care cunoaşte perioada respectivă ca pe… propriile volane (că nu ştiu dacă aveau buzunare rochiile acelea absolut fabuloase!).
Până mă întorc cu recenzia, îţi mai spun doar că eu am o slăbiciune uriaşă pentru Edith Wharton. Şi pentru felul în care şi-a scris romanele, şi pentru modul în care şi-a trăit viaţa.
Născută în 1862 într-una dintre cele mai influente familii din New York, Edith Wharton scrie doar despre lucrurile la care se pricepe. Şi se vede! Onestitatea lipsită de acolade şi de briz-brizuri, dar şi tonul ironic, cu care abordează înalta societate americană pe mine m-au cucerit definitiv.
În viaţa reală, americanca şi-a urcat în cap şi propria familie (care o considera prea rebelă), şi mediul în care în care a crescut şi s-a maturizat (care o suspecta de prea multa deşteptăciune), dar şi juriul care i-a acordat premiul Pulitzer. Pe ultimul l-a demolat efectiv când a aflat că, de fapt, distincţia trebuia să ajunga la un alt autor. Simţindu-se probabil a ‘nshpea roată la căruţă, Edith Wharton i-a scris lui Sinclair Lewis, câştigătorul de drept şi un prieten apropiat al ei:
„Când am aflat că am fost răsplătită pentru înnobilarea moralei americane, mărturisesc că am fost deznădăjduită. După aceea, când am descoperit că premiul trebuia să fie al tău, dezgustul s-a adăugat deznădejdii”.
Edith Wharton
