Autor: Geraldine Brooks
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Polirom
Anul apariției: 2017
Traducere: Cornelia Marinescu
Hagada de la Sarajevo este celebrul manuscris cu anluminuri a cărui poveste s-a decis Geraldine Brooks s-o smulgă din lumea istoricilor şi s-o popularizeze prin intermediul romanului “Poporul cărţii”.
Manuscrisul expus in prezent la Muzeul Naţional al Bosniei din Sarajevo este scris în limba ebraică. El cuprinde ilustraţii care fac referire la eliberarea din robia egipteană şi ieşirea din Egipt a evreilor conduşi de Moise şi cei 40 de ani de peregrinare prin deşert. Documentul este considerat cea mai veche hagada din lume căci datează din secolul al XIV-lea. În plus, are o istorie atât de întortocheată încât îţi trebuie o voinţă de oţel pentru a o documenta. Asta dacă nu lucrezi în branşă.
Iar Geraldine Brooks nu numai că nu s-a dat bătută. Dar, după părerea mea, a făcut o treabă excelentă având în vedere că a avut de acoperit aproape 700 de ani și un întreg continent, Plus o mulţime de goluri.
În 1996, australianca Hanna Heath, expertă în studiul manuscriselor vechi şi rare, este solicitată să analizeze şi să conserve faimoasa Hagada de la Sarajevo. Pentru istorici, cartea este un fel de Fata Morgana. Apare pentru perioade scurte (şi zbuciumate) de timp, pentru ca apoi să dispară pentru câteva secole. Teoriile despre provenienţa ei, dar şi despre locurile pe unde a poposit se bat cap în cap, prin urmare Hanna are acum ocazia să facă lumină în privinţa istoriei acestui volum.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI (ebook)
Hanna este, înainte de toate, un detectiv literar
Pentru o neiniţiată ca mine, analiza la care experta supune Hagada a părut coborâtă dintr-un serial poliţist, lăsându-mă cu gura căscată. Căci, am realizat eu, entuziasmată la culme, Hanna este, înainte de toate, un detectiv literar. Ea studiază cu ajutorul ultimelor descoperiri tehnologice diverse pete de pe filele cărţii, firimituri sau cristale microscopice de sare pe care le găseşte în cotorul ei. Reuşeşte astfel să refacă drumul zbuciumat al acestei bijuterii, salvată permanent în ultima secundă de la distrugere. Iar aceste descoperiri de dimensiuni minuscule îţi vorbesc, de fapt, dacă ştii „să le asculţi”, despre marile nenorociri mondiale. Războaie religioase, Inchiziţia, antisemitismul, nazismul, holocaustul…
Povestea cărţii este spusă în ordine invers cronologică, din prezent în trecut. Capitolele dedicate celor mai tragice borne din trecutul ei constituie fiecare o lecţie de istorie, putând să stea la baza a tot atâtor romane diferite. Unde mai pui că fiecare popas pe axa timpului este populat de o serie de personaje noi, de care te ataşezi pe nesimţite şi pe care ajungi să le cunoşti in detaliu. Totul în cadrul unui singur capitol!
„Poporul cărţii” este istoria romanţată a Hagadei
Astfel, dintr-un Sarajevo care încearcă să-şi revină dupa războiul interetnic din Bosnia sărim în timp în acelaşi oraş, dar în perioada ocupaţiei naziste. O coincidenţă incredibilă face ca Hagada să fi fost salvată, ascunsă şi protejată în perioada celor două războaie de câte un învăţat… musulman. Sunt doar două lecţii pe care trecutul ni le predă ca două palme după ceafă, pentru că urechi de auzit mulţi nu mai au în Orientul Mijlociu de azi.
Călătoria continuă în trecut în Viena anului 1894, când Hagada a trecut printr-un proces de restaurare. Urmează Veneţia, unde în 1609 cartea este salvată de la incendierea comandată de inchiziţia papală datorită unei inscripţii caligrafice făcute de un preot catolic care i-a bulversat decenii la rand pe cei care au studiat manuscrisul evreiesc.
Multe dintre elementele care constituie istoria romanţată a Hagadei există doar în fantezia (cuceritoare!) a lui Geraldine Brooks. Autoarea a adunat tot ce se ştia despre codex şi a completat golurile cu o adevărată explozie de detalii istorice şi culturale în încercarea de a respecta cât mai bine epoca la care face referire. Normal, problemele cele mai mari i le-au ridicat începuturile Hagadei căci istoricii n-au căzut de acord decât asupra faptului că manuscrisul a fost creat în Spania, pe la mijlocul secolului al XIV-lea… În rest, întuneric total.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI (ebook)
Misterioasa femeie de culoare
Aşa se face că Brooks a inventat în întregime, în două capitole excelente, aventurile manuscrisului în Sevilla, în timpul anilor inchizitiei spaniole şi al expulzării în 1492 a evreilor. Ea pleacă de la misterioasa femeie de culoare care apare într-una dintre miniaturile Hagadei şi care a fascinat-o pe scriitoare la fel ca pe toţi cei care au studiat cartea.
(Ce să caute o femeie de culoare la masa unei familii evreieşti în plin ritual ebraic atât de important cum este Sederul?) .
Într-un final, realizezi că autoarea aceasta care s-a apucat de călărie la vârsta la care alte femei încep să tricoteze la gura focului (serios!, am citit asta într-un interviu acordat de Geraldine Brooks), deci… realizezi că autoarea nu scrie de fapt despre Hagada şi toată istoria ei. Ci despre acei oameni ale căror vieţi au dictat practic destinul manuscrisului, care altfel de mult era cenuşă… Evrei, musulmani, catolici, învăţaţi sau fără de carte, atei şi religioşi, bogaţi sau cu tot avutul adunat într-o boccea… Toți formând „Poporul cărţii”.
Geraldine Brooks este mult mai nişată şi mai puţin comercială ca Dan Brown
Sensibilitatea cu care autoarea dezvăluie viaţa fiecărui actor, principal sau secundar, din povestea Hagadei e cea care mă determină să resping comparaţia cu Dan Brown, care bănuiesc că o măguleşte pe Brooks, în timp ce pe mine mă face să strâmb din nas. Și ştii că eu sunt fana lui Dan Brown!. Australianca îmi pare mult mai nişată şi mai puţin comercială ca americanul. În plus, duce documentarea şi, ulterior, construcţia întregii cărtii la un nivel de profunzime cu care nu cred că atât de asumatul Dan Brown îşi va bate vreodată capul.
Într-o postfaţă cel puţin la fel de palpitantă ca restul cărţii, Brooks te lămureşte care date sunt confirmate de istorici şi ce “a băgat” de la ea, astfel încât şi cel mai cârcotaş cititor să fie lămurit şi clarificat. Mai mult, ca să urmăreşti mai uşor peregrinările europene ale Hagadei, autoarea îţi pune la dispozitie şi o hartă. Iar eu ador hărtile în cărţi 🙂 !
Nu deschide „Poporul cărţii” dacă nu eşti pasionat(ă) de manuscrise vechi
Prin urmare, având în vedere atenţia cu care scriitoarea îşi tratează cititorii, simt nevoia unui avertisment. Nu deschide acest volum dacă nu eşti pasionat(ă) de manuscrise vechi şi rare şi de istoria lor. Riscul să te plictisească este uriaş, iar eu nu-mi doresc înjurături, mulţumesc foarte mult!
Bineînţeles că “Poporul cărţii” nu se reduce doar la periplul Hagadei… Există acolo şi o poveste de dragoste, căci Hannei i se aprind călcâiele după cel care are în prezent grijă de comoară încă de cum pune piciorul în Sarajevo. Deci prima noapte în oraşul plin în ruine şi-o petrece în braţele acestuia. De asemenea, relaţia conflictuală dintre Hanna şi mama ei face obiectul unor capitole separate, presărate cu câteva aspecte freudiene pentru cei pasionaţi.
Însă, din punctul meu de vedere, toate acestea sunt doar nişte derapaje de la adevăratul subiect, complet inutile. Din cauza lor am şi scăzut cărţii o stea.
(Ah, şi fac eforturi să uit descrierea scenelor de sex, căci m-am surprins dorindu-mi cu ardoare să reînceapă bombardamentul în Sarajevo ca să le întrerupă şi să mă mântuiască de suferinţă.).
Păcat că Geraldine Brooks, care este evident că şi-a dorit să împace pe toată lumea, n-a avut curajul să scrie o carte doar pentru noi. Pasionaţii de cărţi.
Ce-am scris când am început să citesc „Poporul cărţii”
Indică-mi o carte despre… o carte şi drumul pe care aceasta îl parcurge prin istorie şi poţi să fii sigur(ă) că va intra instant pe lista mea de lecturi obligatorii. Acesta este motivul pentru care am ieşit din librărie cu „Poporul cărţii” de Geraldine Brooks în poşetă.
Bine, nu neg că a contat şi faptul că autoarea australiană a primit premiul Pulitzer. E drept că pentru alt roman, „March”. Sau că volumul se inspiră din fapte reale.
Ce mai, argumente am avut, nu am de ce să mă plâng! Acum să vedem câte rezistă lecturii…
Până ma întorc cu recenzia, fac mai jos copy/paste după prezentarea realizată de editură, cea care mi-a făcut cu ochiul în librărie de nici n-am simţit când am deschis portofelul.
„Poporul cărţii povesteşte periplul unui vechi manuscris cu anluminuri. Acesta a supravieţuit de-a lungul câtorva secole de exil, epurări şi războaie graţie devotamentului şi sacrificiului unor oameni de toate confesiunile. Evrei, musulmani şi creştini. O fericită împletire de fapte reale şi de ficţiune duce cartea, din mâinile Hannei Heath, restauratoare contemporană de manuscrise medievale, înapoi în timp, la creatorul anluminurilor.
Putem urmări astfel parcursul ei din Sevilla anului 1480 în bagajul evreilor expulzaţi din Spania în 1492. Apoi în mâinile inchizitorului Veneţiei, care a salvat-o în 1609, și în ale celui care i-a refăcut legăturile în Viena anului 1894. Asistăm la dispariţia ei în perioada ocupaţiei naziste din Sarajevo şi la reapariţia în acelaşi oraş, brăzdat acum de cicatricele conflictelor interetnice.”
