„Ursitul” de Ștefana Velisar Teodoreanu. Ce spuneți voi despre cărțile pe care vrem să le citim și noi ❤

M-am liniștit: „Ursitul” de Ștefana Velisar Teodoreanu a ajuns, în sfârșit, în biblioteca mea!

Trebuie să-ți spun că o simplă discuție pe pagina noastră de facebook cu Lidia Velimirovici, una dintre prietenele virtuale ale blogului anaarecarti.ro, m-a trimis instant la cumpărături prin librăriile online. Căci Lidia Velimirovici (căreia i-am conferit titlul de “specialistă ionelteodoreaniană”,  atât de mare admiratoare este a celui care ne-a dat La Medeleni) mi-a vorbit despre „Ursitul”, romanul scris de Ștefana Velisar Teodoreanu. Aka soția celebrului autor.

Și de parcă și așa nu-mi mai găseam cardul de nerăbdare, mi-a trimis și părerea ei detaliată despre Ursitul, pe care o poți citi mai jos!

Cum era ursitul meu?
Nalt, sprinten, mlădios.
Zâmbetul, tainic, sfios.
Fruntea răsfrângea
Tăria înstelată.
Nara, ca la fauni
și căpriori,
larg deschisă
și înfiorată.
Părul, cu vițe răsucite,
involt și arămit, ca-n amurg.

Ștefana Velisar Teodoreanu

„Ursitul” de Ștefana Velisar Teodoreanu

Sub pana Ștefanei Velisar Teodoreanu, povestea începe cu imaginea Iașului în Ajunul Crăciunului din anul 1918, când Lily (așa cum era alintată Ștefana Velisar de prieteni) îl întâlnește pe Ionel Teodoreanu, sufletul său pereche:

 Întâlnirea aceasta dintre noi nu era o întâlnire întâmplătoare, eram predestinați să ne întâlnim (…) Dar pesemne că cele mai neînsemnate lucruri au un rost nebănuit pe lume.

Paginile dedicate iubirii, care începea să ardă ca o văpaie printre troiene, sunt de o rară frumusețe și sensibilitate!

Apoi alergăm prin Paris, împreună cu Lily, după daruri, și prin București și Iași cu Ionel, care studia Dreptul, dar distanțele sunt anulate de scrisorile pe care cei doi îndrăgostiți și le trimit aproape zilnic.

Scrisorile dintre Iași și Paris se încrucișau fără oprire, ca niște harnice suveici mânuite de însăși mâna lui Cupidon, țesând din doruri și chemări un aerian covor de slove, pe care speram să zbor odată către Ionel.’

„Era ca visul unei librării„

Povestea ne duce apoi în perioada interbelică, printre oameni din nou vii sub penița autoarei: îi descoperim pe Arghezi, pe Păstorel Teodoreanu, pe Sadoveanu și Carp, pe Delavrancea și Ibrăileanu, pe Th. Pallady și Caragiale, în istorisiri pline de haz și de un umor deosebit de fin. Scrisorile lui Arghezi către Teodoreni, de o incomparabilă grație stilistică, sunt păstrate și astăzi la Academia Română.

Și, ca într-un joc plin de surprize, le potriveam fețele pe scrierile lor, citite de mine. Era ca visul unei librării, când la miezul nopții încep să iasă din cărți și reviste, personajele și autorii, unii văzuți, alții nevăzuți.

Această lucrare cu caracter memorialistic aș așeza-o alături de „Întoarcerea în timp” a lui Ionel Teodoreanu și „Pe firul de păianjen al memoriei” al Cellei Serghi, căci este un document valoros care aduce în fața noastră personalități de prim rang din cultura română. Lily și Ionel Teodoreanu s-au bucurat de sprijinul și prietenia acestor monumente de cultură, Lily, care i-a supraviețuit lui Ionel, fiind cea care le-a înălțat acest altar, „Ursitul”.

Și chemam clipe și icoane din amintire să mă sprijine, să mă țină dreaptă.

Cu această carte Ștefana și-a retrăit iubirea și viața dinainte și de după căsătorie și ne-a lăsat să pătrundem în casa ei: să îi cunoaștem gemenii, pe Gogo și Afane, cel din urmă devenind un pictor cunoscut, pe nepoata sa, Livia, pe Păstorel, amator de petreceri, un om elegant și spiritual, și chiar pe bunica din Zlataust, care, atunci când i-a fost prezentată Lily, i-a spus lui Ionel: „Păi aiasta e o copilă, ce fel de logodnică ți-ai luat, măi terchea-berchea? (…) Când ti-i însura, o să-ți facă în loc de copii, păpuși!” 🙂

Ionel Teodoreanu, „copilul răsfățat al Iașului”

Poate că, realizând fresca unei întregi perioade din viața culturală românească, autoarea ar fi putut alege un alt titlu pentru romanul său și totuși – și ce frumos! – a preferat „Ursitul”, pentru că nucleul lumii, vieții și implicit cărții sale autobiografice este Ionel Teodoreanu. Cel care, atunci când i-a citit, de Crăciun, pentru prima dată, din scrierile lui, i-a umplut sufletul, în miezul iernii, cu „buchete și crengi, o livadă întreagă de metafore pline de frăgezime și fantezie”, cel care fusese iubit de toată lumea, „copilul răsfățat al Iașului”, care se ținea „de tot soiul de năzdrăvănii, în felul lui spontan și fericit de-a modela frumos și neprevăzut tot ce dorea să exprime.”

Dar ce mi-era mai drag la el
e că era copilăros
și blând ca un miel.
A fost odată Ionel… (…)
Și-acum, Doamne, dacă nu e,
De ce, în mine, îl bați în cuie?

Știu că textul meu este atât de sărac față de bogăția dintre filele cărții.. Dar poate o să vă îndemne să o citiți și să vă îmbogățiți sufletele cu nestematele adunate de Ștefana Velisar Teodoreanu, „doamna Lily”, în acest sipet: „Ursitul”.