“La Medeleni”: Misterul celor 3 case din București care apar în romanul lui Ionel Teodoreanu. Reportaj exclusiv

“Palatul lui Ionel Teodoreanu din București, care apare în „La Medeleni”, scos la vânzare” scrie negru pe alb în presa online, iar eu simt că mă ia cu leșin!

Pentru că, dacă ne urmarești de ceva vreme, atunci nu se poate să nu fi observat că dețin în inima mea de cititoare pătimașă o slăbiciune uriașă pentru Ionel Teodoreanu, în general, și pentru romanul “La Medeleni”, în special!

Deci… cuuuum??!! Care palat din București?!!! Unde e descris în “La Medeleni”?!! Și de ce e scos la vânzare?!!! Și, mai ales, întrebarea care mă doare cel mai tare: cum e posibil ca eu să nu am nici cea mai vagă idée despre povestea aceasta?

Prin urmare, cu amorul propriu cam ciobit, dar și leșinată de curiozitate, am declanșat o adevărată cercetare, demnă de un documentar pe History Channel și mai multe nu!, despre casele din București care au servit drept sursă de inspirație autorului când a scris “La Medeleni”.

Da, da, ai citit bine: CASELE! Pentru că… sunt trei.

Prima oprire: în strada Pitar-Moș nr. 20

În Pitar-Moș nr. 20 (Pitar-Moșu, cum apare scris în carte) a plasat Ionel Teodoreanu casa care, în al doilea volum al seriei, servește de principal décor aventurilor bucureștene ale lui Dănuț Deleanu. Elev mai mult sau mai puțin conștiincios al Liceului Gheorghe Lazăr în timpul zilei, Dănuț devine, odată cu lăsarea serii, un adolescent care iubește cu ardoarea specifică vârstei o femeie mai matură și mai… experimentată decât el. În casa unchiului său, Herr Direktor, Dănuț plânge, râde, face nopți albe sau cade lat, epuizat de atâtea chinuri amoroase… și toate acestea din cauza Adinei.

Iată cum este descrisă casa în „La Medeleni„:

“Spre uimirea lui Dănuţ, automobilul nu se oprise la uşa apartamentului din strada Scaune (…) ci la poarta unei case sprintene cu terasă la etaj, ogradă pavată şi grădină cu chioşc de verdeaţă. Casa albă părea pudrată în scînteierea soarelui de vară; trandafirii agăţători izvorîţi parcă din adîncul ei, cădeau din marginea terasei acoperind faţada cu cochetul lor torent. Semăna atît de mult cu o vilă casa din Pitar-Moşu, încît ochii se mirau întîlnind împrejurimea urbană, în loc de mare albăstrie sau munte verde.”

Ce se află, în realitate, la adresa din Pitar Moș?

În niciun caz, palatul scos la vânzare, de la care a pornit ideea acestui reportaj. Ci o casă sprintenă, cu terasă la etaj și ogradă pavată, deci extrem de asemănătoare celei din carte. E adevărat, vila nu mai este chiar atât de albă ca pe vremea lui Ionel Teodoreanu, dar îmi pot imagina cu ușurință trandafirii agăţători izvorîţi parcă din adîncul ei, cazand din marginea terasei si acoperind faţada cu cochetul lor torent.

Dar de ce a luat scriitorul drept model fix această casă? A locuit vreodată în ea? Cercetătorii care i-au studiat cu atenție opera și viața susțin că nu. În schimb, Ionel Teodoreanu, născut la Iași, nu era chiar străin de această zonă a Capitalei. Primii ani din școala primară (1904-1906) i-a petrecut în București, chiar la școala germană de pe strada Pitar Moș.  Deci ceva din frumusețea casei s-a întipărit atât de bine în mintea băiețelului care trecea zilnic pe lângă ea, în drum spre școală, încât adultul care a devenit a folosit-o în cartea sa. 

Și Mihail Sadoveanu a locuit în Pitar Moș 20

Casa a avut și, în realitate, proprietari iluștri. Conform unor surse studiate de Metropotam, clădirea a aparținut pe vremea regalității lui Richard Franasovici, diplomat al vremii, pe rând Ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, Ministru de Interne, „Ministrul Regal al Afacerilor Străine din București, Ambasador extraordinar și plenipotențiar al Majestătii Sale Regelui la Paris”, ambasador al României în Polonia și, în cele din urmă, și la New York.  

Apoi, în perioada comunistă, chiar Mihail Sadoveanu a ajuns să locuiască în Pitar Moș 20 după ce a primit funcția de Președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale. De altfel, pe peretele casei poate fi văzută astăzi o plăcuță cu numele lui, dar fără nicio dată.

Sinceră să fiu, eu aș fi preferat (și) o plăcuță pe care să scrie “În această casă a locuit Dănuț din La Medeleni”. N-am dreptate?

A doua oprire: în strada Popa Nan nr. 24

În Popa Nan nr. 24, locuiește, în romanul “La Medeleni”, Mircea Balmuș, cel mai bun prieten al lui Dănuț și, totodată, colegul lui de bancă. Fără să rivalizeze nici pe departe cu vila mai degrabă luxoasă din Pitar Moș, căsuța din (pe atunci) mahalaua bucureșteană reprezintă, de fapt, un loc 100% moldovenesc unde Dănuț se refugiază de fiecare dată când dorul de casă îl mistuie.

Părinții lui Mircea au venit la București din dulcele târg al Ieșilor și din cauza obligațiilor de serviciu ale capului familiei, dar și sperând că, astfel, feciorul lor își va face mai ușor un rost. Însă doamna casei, căreia toată lumea îi spune cucoana Catinca, poate că a acceptat să se mute în Capitală, dar asta nu înseamnă că nu poate trăi mai departe după datina moldovenească. Prin urmare…

Iată cum este descrisă casa în „La Medeleni„:

“Cucoana Catinca nu plecase fruntea. Regreta Iaşul, dar îl regreta dintr-o gospodărie moldovenească, miraculos răsărită în Popa Nanul bucureştean. Căsuţă cu patru odăi ― mobilă bătrînească, miros de podele ceruite şi de fructe; antreţel cu păretele împodobit de un blazon păstrat şi arătat cu evlavie; cununile de premiant ale lui Mircea şi portretul lui de copil cu întâia cunună pe cap; pivniţă cu murături şi pod cu amintiri: un petec de ogradă şi o fîşie de grădină.

În casa din Popa Nan 24, cucoana Catinca decretase moldovenismul. Se vorbea moldoveneşte, se mînca moldoveneşte, se trăia moldoveneşte. Dar şi-n grădină, voinţa cucoanei Catinca spulberase strădania ultimului proprietar de a întocmi în faţa casei o grădină vanitoasă la care „să se uite gură-cască şi vecinii ca la farfuria de salată rusească de pe tejgheaua restaurantelor”. Acum, grădina era o odaie afară, în care „să poţi sta oleacă la aer” la adăpostul viţei sălbatice care acoperea gardul dinspre stradă.

Florile cele mai provinciale ― ţesute parcă în faţa caselor moldoveneşti de mînile stăpînei ― se aşternuseră supuse în Popa Nan, cu aceeaşi rînduială şi acelaşi zîmbet colorat, alături de legumele pe care cucoana Catinca nu vroia cu nici un chip să le cumpere din piaţă. Erau şi cîţiva păpuşoi, şi, între ei, înaltă, rotundă şi rurală, o floarea-soarelui. dominînd petuniile, vîzdoagele, panselele, crăiesele, tufănelele, ochiul boului, micsandrele, busuiocul…

„În această casă modestă dar vie, Dănuţ regăsise parfumul patriarhal al copilăriei„

Iar în ogradă ― nu curte ― era o poiată ― nu cuşcă de pasări ― o hulubărie ― nu porumbar ― un felinar cu gaz şi cu cîne adus de la Iaşi, care nici pe solul Munteniei nu se simţea solidar cu motanul moldovan prin lene şi locul naşterii. În faţa scării de intrare, la dreapta şi la stînga, două ciubere cu leandri aprindeau flori roze. În această casă modestă dar vie, Dănuţ regăsise parfumul patriarhal al copilăriei şi moalea inflexiune a vorbei moldoveneşti. Şi casa îl primise cu braţele deschise, fiindcă era prietenul lui Mircea, fiindcă era „moldovan de-al nostru” şi fiindcă cucoana Catinca avea o autoritară slăbiciune pentru acest „diavol simpatic”.

Ce se află, în realitate, la adresa din Popa Nan?

Ca și în carte, o casă absolut obișnuită, în niciun caz un palat 🙂 . Într-un ziar de acum 20 de ani, am găsit menționat că vechea locuință descrisă de Ionel Teodoreanu nu mai există de mult, locul ei fiind luat de clădirea din beton care poate fi zărită și astăzi peste gardul înalt.

Dar, pentru că destinului întotdeauna i-a plăcut să se amuze, proprietarul cu care jurnalistul de acum 20 de ani a încercat să stea de vorbă se numea tot Mircea, ca și tânărul care locuise în acea casă, în urma cu circa 100 de ani, într-un univers paralel, imaginat de Ionel Teodoreanu.

Mie nu mi-a răspuns nimeni când am sunat la soneria montată pe zidul casei, chiar sub numărul 24. Însă chiar nu m-ar fi mirat să iasă cineva care să se numească tot Mircea. Sau Dănuț. Eram pregătită până și pentru o Olguța sau o Monica… Pentru că eu una cred cu tărie că, atunci când te afli sub vraja lui Ionel Teodoreanu, orice este posibil.

A treia (și ultima) oprire: în strada I. L. Caragiale nr. 8

În sfârșit, ajung la “palatul lui Ionel Teodoreanu”, după cum l-a numit presa, care e scos la vânzare de Romania Sotheby’s International Realty. Proprietatea se află chiar în buricul Bucureștiului, pe strada I. L. Caragiale nr. 8, și…, spre marea mea dezamăgire, se află într-un uriaș proces de restaurare (care, înțeleg din catalogul companiei, o va transforma într-o clădire cu 3 apartamente).

Practic, eu am plecat de acasă visând că voi urca în piruete scara interioară a unei vile desprinse din albumele Belle Epoque ca să mă trezesc în plin șantier, făcând o adevărată echilibristică printre bucăți de moloz și evitând cuiele care ies din podea. (Jur, casa aceasta e vie, știe cum să se apere de intruși!). În timp ce strănutam când nu lăcrimam (și invers) din cauza prafului care învăluie totul ca o ceață mă apostrofam pentru lipsa totală de inspirație de a alege să port taman azi rochie și tocuri când o salopetă de jeans și niște bocanci mi-ar fi fost de mai mult folos.

Aaaa…. și scara interioară tocmai fusese demolată pentru a fi reconstruită.

Reședința familiei Teodoreanu a fost construită la cererea și după ideile lui Alexandru Teodoreanu

Promițând că voi reveni după ce va fi renovată, vreau să ne ocupăm puțin de istoricul acestei case care, conform catalogului Sotheby’s, a fost ridicată în 1912, are 7 camere, 6 băi și o suprafață construită de 315.08 m2. Proprietatea, care a fost în trecut reședința familiei Teodoreanu, a fost construită la cererea și după ideile lui Alexandru Teodoreanu, unchiul lui Ionel Teodoreanu. Băiețelul care va ajunge unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori din literatura autohtonă și-a petrecut aici o parte din vacanțe, revenind în Iașiul natal încărcat de amintirile pe care le va transpune ulterior în celebrul său roman, “La Medeleni”.

Iar dacă ai în memorie rândurile care descriu INTERIORUL casei în care locuiește la București personajul Dănuț atunci când intri în clădirea din strada I. L. Caragiale, chiar și acum, când e tranformată într-un uriaș șantier, nu poți să nu vezi asemănările.

Și astfel toate întrebările mele de la începutul acestui articol își primesc răspunsurile, iar misterul palatului răsărit parcă de nicăieri se risipește. Practic, Ionel Teodoreanu a folosit exteriorul și interiorul a DOUĂ clădiri diferite, pe care le-a văzut în copilăria și adolescența sa, pentru a crea în roman casa din București în care locuiește Dănuț.

Iată cum este descris în carte interiorul casei în care locuiește Dănuț

În apartamentul de jos, Dănuţ recunoscuse mobila din strada Scaune ― confort de piele şi covoare ― şi mirosul de tutun, de lemn de cireş şi de colonie „4711” al hainelor lui Herr Direktor. Din hall o scară de stejar cu trepte largi, acoperite de un covor adînc ducea la…

 ― …Garsoniera tînărului Dan Deleanu, anunţase Herr Direktor, cu o ciudată emoţie în glas.

Hall parchetat, cu ziduri boltite, prelungit ― şi prefăcut oarecum în terasă ― dincolo de vitraliul cu două uşi, înzestrat cu o masă pătrată, patru scaune şi un mic bufet, toate de lemn brun, în contrast calculat cu zăpada iernilor şi trandafirii verilor de pe terasa ocrotită de soare printr-o vastă aripă de pînză, mobilă.

― Cînd ai invitaţi, poate servi, cu oarecare bunăvoinţă, de sofragerie… explicase Herr Direktor rostul mobilierului.

La stînga, ietacul cu proporţii de salon, substanţial şi sever mobilat; alături, încăpătoare odaie de baie ― despărţită în două printr-o perdea ― al cărei scop mixt îl învederau halterele metalice înşurubate în zidul ripolinat şi balonul de box suspendat agresiv între plafon şi podea, alături de toate cele trebuitoare igienei şi cochetăriei bărbăteşti. La dreapta hall-ului, odaia de lucru: fotolii şi canapea de piele castanie, spaţioase; birou american cu capac mobil: bibliotecă, pendulă cu barometru; iar pe păretele din spatele biroului, trei panoplii: una cu arme şi unelte de vînătoare; alta cu florete, spade, măşti de scrimă şi mănuşi; şi cea din mijloc, mai puţin marţială, alcătuită din două rachete de tenis cu presele lor şi o reţea cu mingi albe.

(…) Apartamentul lui Dănuţ avea şi o intrare separată.

― Iată cheia, i-o oferise Herr Direktor cu oarecare solemnitate adecvată acestui simbol. Îl bătuse pe umăr.

― De-acum înainte eşti tu singur stăpîn pe viaţa şi în casa ta…

Ce elemente din roman am mai găsit azi în clădirea-șantier

Cladirea are și, în realitate, parter și un etaj. Scara de stejar cu trepte largi care ducea spre garsoniera lui Dănuț nu mai există, dupa cum ți-am spus, dar la etaj se poate ajunge și pe o scară de serviciu, la care ai acces dacă folosești intrarea separată pomenită în carte. Ceea ce am și făcut 🙂 !

Sus, camerele par să respecte în linii mari dispunerea din roman. Desigur, nu mai există niciun un pic de mobilă, iar oriunde te uiți nu vezi decât moloz, cărămizi și fiare. Și totuși… parcă în ciuda șantierului dezolant și a prafului care acoperă totul, nu ai cum să nu realizezi eleganța aproape poetică a acestei clădiri, cu tavane înalte și ferestre de dimensiuni impresionante.

Cei care vor locui aici vor fi foarte norocoși! Și bogați, desigur 🙂 – nici nu vreau să mă gândesc cât va costa un apartament în “palatul lui Ionel Teodoreanu”!

Mic istoric al Teodorenilor

Bunicul lui Ionel Teodoreanu s-a numit Alexandru T. Teodoreanu. Fiu de preot, el a ajuns primar al Iașilor și un avocat reputat.

Acesta a avut trei băieți – Osvald (care este tatăl lui Ionel Teodoreanu), Laurențiu și Alexandru. Osvald a rămas în Iași și și-a urmat părintele în carieră, devenind avocat. Laurențiu și Alexandru au luat calea Capitalei pentru a-și face un rost.  

Laurențiu Teodoreanu, unchiul lui Ionel Teodoreanu, a fost directorul Uzinei electrice din Iași, iar din 1907 a preluat conducerea reprezentanței Siemens din București. El i-a servit prozatorului drept model pentru ”Herr Direktor” din ”La Medeleni”.

După cum am văzut, Alexandru Teodoreanu, celălalt unchi al lui Ionel Teodoreanu, este cel care a construit casa din I. L. Caragiale în 1912.

O informație interesantă am găsit pe wall-street.ro: fiecare generație a familiei a inclus câte un membru cu numele Alexandru, iar fiecare dintre aceștia a avut și un rol în destinul imobilului. Astfel, dupa ce reședința a fost construită de Alexandru Teodoreanu, un alt Alexandru Teodoreanu a răscumpărat imobilul ce ieșise între timp din proprietatea familiei, iar Alexandru Vasiliu a vândut proprietatea către actualul dezvoltator ce și-a propus să îi redea farmecul. Acesta este nepotul de fiică al ultimului Alexandru Teodoreanu.