“La Medeleni”, celebrul roman al lui Ionel Teodoreanu, conține mici bijuterii pe care aproape că le trecem cu vederea sau le uităm foarte repede, cuceriți cum suntem de saga celor trei personaje principale. Mai ales că fiecare cititor/ cititoare are preferatul său.
Prin urmare, ocupați care cu Olguța, care cu Monica, care cu Dănuț, cine mai are timp să observe poate cele mai emoționante rânduri care s-au scris vreodată în literatura românească despre… Robinson Crusoe? Adică despre romanul lui Daniel Defoe, pe care Dănuț îl citește pentru ultima oară, înainte să părăsească Medelenii și să se mute cu unchiul său, la București… Cine?
Ei bine, eu! Și pentru că știi că uneori mă îndeletnicesc cu acte de dreptate literară, las mai jos câteva fragmente din capitolul pe care Ionel Teodoreanu l-a intitulat chiar “Robinson Crusoe”. În memoria infailibilă a Internetului în care se găsesc atâtea prostii, uite că arunc și eu o perlă… Cine știe, poate cândva, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, un băiețel aventuros va da peste aceste rânduri și, entuziasmat de ele, va dori să citească toată cartea „La Medeleni”. Sau… “Robinson Crusoe”.
La Medeleni, capitolul „Robinson Crusoe”
„…Mîncam ca un rege în faţa curţii. Nu avea voie să-mi vorbească decît papagalul, ca un favorit. Cînele meu care îmbâtrînise şedea totdeauna la dreapta mea; cele două pisici, la fiecare capăt al mesei, aşteptînd să le arunc cîte o bucăţică de carne…”
Ajungînd la acest pasaj, Dănuţ întoarse cartea pe dos, aşezînd-o pe podea, luă o persică fardată şi muşcă din ea zgomotos.
Cel mai fericit om din lume era Robinson Crusoe, aşa cum îl arăta lucioasa cromolitografie de pe copertă.
Între coliba ― mai mult peşteră ― şi palmierul de trunchiul căruia atîrna o nucă de cocos, se vedea marea, dincolo de gărduţ, inofensivă şi drăguţă ca o grădiniţă de albăstrele.
La intrarea colibei, în gaura neagră-verzuie, un păianjen alegoric îşi ţesuse o pînză neglijent poligonală. Din colibă pornea iarba tînără cu reflexe verzi de acuarelă udă.
Trebuie să fi fost tare cald cînd se fotografiase Robinson, fiindcă deasupra căciulei ţuguiete ― care-i acoperea şi urechile şi ceafa, ca o glugă ― radia o umbrelă făcută din frunze de palmier cu marginele roze de soare subt cerul albastru prin care literile titlului defilau roşii: Robinson Crusoe.. Da aşa-i plăcea lui Robinson: să umble gros îmbrăcat pe orice vreme! Sarica de blană bărboasă era croită pe talie. Robinson avea o faţă foarte simpatică ― aducea cu Moş Crăciun, numai că barba şi musteţile-i erau castanii. Musteţile spiritual răsucite; obrajii rumeori; barba frumos retezată. De subt căciulă îi năvăleau cîrlionţii pînă deasupra sprîncenelor, ca un breton drotat.
În mîna stîngă, ridicată deasupra genunchiului stîng, ţinea papagalul. Adică papagalul susţinea mîna, fiindcă toate degetele ― corect alineate ― se rezemau pe spinarea verde, ca pe găurile unui fluier; iar cele patru degete de păpuşă ale mînii drepte pluteau pe spinarea căpriţei care întindea botul spre papagal, ca şi cum ar fi vrut să-l sărute sau să-l pască.
Insula lui Robinson se mutase în podul cu vechituri
Robinson era aşezat pe… ― nu se vede pe ce! Şedea cum stau fachirii, pe aer. La picioarele lui ― depărtate unul de altul şi în vîrfuri, ca ale cuiva care saltă un copil pe genunchi ― se încrucişa o lopată cu altă unealtă decapitată de chenarul coperţii. Pisicile dormeau, pesemne, în colibă sau pe acoperişul ei. Cînele fugise de pe copertă şi sforăia în pod la picioarele lui Dănuţ. Se numea Ali. Tot în pod, veghea şi un papagal ― aidoma cu cel de pe copertă ― numai că era împăiat.
Insula lui Robinson, cu vesela sihăstrie a cromolitografiilor, se mutase în podul cu vechituri. Dănuţ era Robinson Crusoe în insula lui Robinson Crusoe. Şi era foarte bine !
Barba lui Robinson de pe coperta cărţii era umedă şi plină de picuri aromaţi… fiindcă în podul cu vechituri al Medelenilor, Robinson Crusoe mînca piersici, în tovărăşia unui cîne adormit şi a unui papagal împăiat.
(…)
Spunînd adio insulei…
Trecuseră ani mulţi prin file şi prin pod, de la masa lui Robinson în tovărăşia papagalului, cînelui şi a pisicilor.
Odinioară rîdeau cărnoase piersici; acum nu mai erau decît sîmburii, ca inimi mici de lemn. Ali îmbătrînise, dormind ― poate murise. Papagalul cu pene veştede şi prăfuite amuţise, împăiat cu trecut. Ninsoarea colbului şi a aţelor de păianjen, aşternuse peste toate cele, cenuşii troiene, vechi tăceri. Iar pe la geamuri ― ploaia, ploaia, şi iar ploaia sură, în văzduhul toamnei şi-n clepsidrele vremii.
Nici Dănuţ nu fusese cruţat de lunga trecere de ani. Pe chipul lui, altfel decît în sarbăda tălmăcire, se vedea că Robinson îşi părăseşte insula, că se desparte pentru totdeauna de-o poveste îndelung trăită.
„Spunînd adio insulei, luai cu mine căciula şi umbrela”…
Dănuţ oftă ― şi începu din nou lectura, cu cinci rînduri mai sus, cum un îndrăgostit aşteaptă trenul nu pe peron ci în sala de aşteptare, fiindcă-i ceva mai aproape de casa iubitei şi ceva mai departe de ultimul prag al despărţirii.
…”Puţin după aceasta”…
Ochii ceteau din răsputeri „puţin după aceasta”, dar violele şi dulcile violoncele ale melancoliei, plîngeau cu aceeaşi lungă aplecare de arcuş „spunînd adio insulei”…
…”Puţin după aceasta barca cu proviziile promise fu trimisă în insulă. După rugăciunea mea, comandantul puse într-însa şi lăzile cu hainele marinarilor, pe care aceştia le primiră foarte bucuroşi”…
Şi iarăşi:
„Spunînd adio insulei”…
Împainjeniţi de lacrămi, ochii lui Dănuţ îşi luară un lung adio de la cromolitografia de pe coperta pătată de lacrimile bucuriei. Plîngea şi Robinson, zîmbind ce-i drept. Lacrimile erau ale lui Dănuţ, nu ale textului. Pe-atunci ― pe cînd zîmbise pe copertă ― nu ştia c-are să plece. Preocupat de căciulă şi umbrelă, tălmăcitorul uitase lacrimile.
Sufletul lui Dănuţ era o insulă din care plecase Robinson Crusoe
Urgent şi implacabil, textul pleca subt ochii lui Dănuţ.
„Spunînd adio insulei, luai cu mine căciula, umbrela şi papagalul, neuitînd nici banii despre care am vorbit şi care stătuseră ascunşi atîta vreme încît ruginiseră”…
…”În insulă”, adăugă, fericindu-i, gîndul lui Dănuţ.
Mai erau şapte rînduri pînă la sfîrşit.
…”Astfel îmi părăsii insula, la 19 decembrie 1686, după o şedere de 28 de ani, două luni şi nouăsprezece zile, salvat din viaţa aceasta tristă în aceeaşi zi a lunci în care scăpaseră din sclavia maurilor din Sale.”
Şi nici n-a mai privit insula, de pe vapor, pînă ce n-a mai văzut-o? Şi nici n-a fluturat batista?
Dănuţ privi din nou cromolitografia de pe copertă: Cum? Tristă viaţa din insulă? Atunci de ce rîdea Robinson?… Şi de ce rîdea parcă şi insula în jurul lui, într-aceeaşi culoare ca şi obrazul lui Robinson?
Începu iarăşi:
„Astfel îmi părăsii insula”…
Îşi aşezase cartea pe genunchi. Cetea şi plîngea ştergîndu-şi ochii cu mînile.
„Călătoria mea fu norocoasă. Sosii în Englitera la 11 iunie al anului 1687, după ce lipsisem din patria mea treizeci şi cinci de ani.”
― Treizeci şi cinci de ani, murmurară încă odată buzele lui Dănuţ în tăcerea podului.
Şi nu luase nimic din insulă! O pietricică măcar! Un pumn de nisip! O floare sau o frunză!… Nimic, nimic!
Dănuţ închise cartea, îşi plecă obrajii uzi deasupra coperţii şi sărută adînc şi lung întristarea colorată a fericirii.
Sufletul lui Dănuţ era o insulă din care plecase Robinson Crusoe, luîndu-şi numai căciula, umbrela şi papagalul. …
Clasa întăia… a doua… a treia… a patra… a cincea… a şasea… a şaptea… a opta; şi alte clase încă…
Şi Dănuţ singur în faţa oceanului de bănci şcolare…
În pod era numai ce-a fost odată. În pod era insula lui Robinson Crusoe. Dincolo de pod începeau băncile şcolii…
„Spunînd adio insulei”, Dănuţ îşi rîndui cartea în lădiţa jucăriilor stricate şi-a poveştilor cetite, îl strigă pe Ali şi ieşi din pod…
(…)
Robinson Crusoe…
Într-un pod cu vechituri, demult, un copil plîngea cetind plecarea lui Robinson Crusoe din insulă. Plîngea sărutînd o cromolitografie prostuţă.
Copilărie cu miros de pod şi de livadă, de colb, de piersici şi de lacrimi!
Bucle de fetiţă…
Un copil care-ar fi vrut să fie o culoare în cromolitografia de pe coperta lui Robinson Crusoe. Un copil care vroia să nu mai crească, să rămîie mic, în pod, în cartea minunată.
