„A fost odată o femeie singură ce trăia într-un tărâm primejdios. Ea cunoștea o vrajă care nu putea da greș: era capabilă să ridice în jur un zid de aer ca să se apere. Moloanele zidului invizibil erau cuvintele. Când izvora o poveste de pe buzele ei, lumea se oprea s-o asculte, cu privirea încremenită, ca în transă, uitându-și treburile, frica și mânia. Istorisirile ei erau, pentru toți, un refugiu din calea pericolului.“
Citatul de mai sus îi aparține lui Irene Vallejo care și-a descris în acest mod ultima carte apărută la Editura Trei, Amintiri din viitor. Iar eu am tresărit. O carte despre puterea cuvintelor?! Despre nevoia noastră de a citi?!
Vai, trebuie să aflu mai multe. Așa că pentru voi, dar mai ales pentru noi 😅 am solicitat Editurii Trei un frament pe care îl publicăm azi.
Dar mai întăi să vedem ce spun alții despre această carte, în fapt o colecție de eseuri filozofice de mici dimensiuni care poartă subtitlul Manifest pentru lectură?
„Ideea pe care vrea să ne-o transmită Irene Vallejo e simplă: cărțile nu și-au spus ultimul cuvânt.“ – Le Figaro
„Datorită extraordinarei sale abilități de a combina rigoarea istorică și plăcerea povestirii, Irene Vallejo a reușit să captiveze sute de mii de cititori din întreaga lume.“ – La Repubblica
„Faptele istorice sunt atât de atent împletite cu anecdote, citate literare și salturi tematice bine calculate, încât devii mai înțelept citind, fără ca măcar să-ți dai seama.“ – Information
„Irene Vallejo demonstrează că poți să fii un fifilolog excelent și, totodată, să scrii ca un înger.“ – ABC
Amintiri din viitor – fragmente
La început
Să ne aducem aminte începuturile dificile. Pentru nou-născutul care am fost cândva, până și abilitățile cele mai simple cereau eforturi istovitoare. Bicicleta din copilărie ne-a doborât de multe ori la pământ înainte să o putem domestici. Când ne-am îndrăgostit pentru prima oară, timiditatea ne paraliza gesturile și cuvintele, nu aveam curaj să facem nici măcar un pas. Când ne angajam într-un loc nou, până și sarcinile cele mai mărunte păreau coaste abrupte sau versanți alunecoși.
Începutul este teritoriul stângăciei și al fricii, dar este deopotrivă câmpul de bătălie unde se exprimă cu mai multă putere dorința de a trăi. Poetul roman Horațiu o știa bine, căci a trebuit să-și reconstruiască viața din temelii. Tatăl său, născut în sclavie, a trudit din greu ca să-i ofere fiului o educație solidă. Studiile, marea speranță a tatălui, l-au condus pe Horațiu de la Roma la Atena.
Acolo l-au ajuns însă pe promițătorul tânăr vijeliile istoriei, tulburându-i visurile. L-a cunoscut pe Brutus, asasinul lui Cezar, și, într-un moment de exaltare, a hotărât să se alăture trupelor sale. Războiul s-a încheiat cu o înfrângere dezastruoasă pentru el. Când s-a întors la Roma, cu stigmatul taberei învinse, i se confiscase averea. Umilit, cu aripile tăiate, Horațiu a luptat ca să depășească senzația dureroasă de eșec, respingerea și propriile fantasme, precum și convingerea că nu mai era nici umbra celui ce fusese, iar în cele din urmă a devenit un poet celebru. Pe drumul acesta, a învățat că cel mai greu e să faci primii pași și și-a rezumat experiența într-un vers încurajator: „Treaba-i gata jumătate când începi“.
Școala timpului liber
N-am să uit prima mea zi de școală. La dus, ținându-mă de mână, draga mea bonă María m-a avertizat: „O să vii aici în fiecare zi. Chiar dacă plouă, chiar dacă ninge, chiar dacă bate vântul și ți-e frig“. M-am imaginat înfruntând furtuni și vijelii. M-am speriat. Vocea îi era aspră, aidoma celei a părinților mei când îmi spuneau „Am treabă“, ca să înțeleg că nu puteam să ne jucăm împreună. Școala era o datorie, iar pe deasupra ți se mai dădeau și teme.
Peste mulți ani am descoperit cu surprindere că „școală“ e un cuvânt care vine din grecescul scholé, care înseamnă „răgaz, timp liber“. Grecii considerau că orele de studiu sunt timp de recreere, în comparație cu muncile, care te pun în serviciul unui stăpân sau al banilor. Aristotel spunea că la începutul oricărei acțiuni bune se află timpul liber, adică educația și cultura. Filosoful Socrate a fost un mare indolent al gândirii. Hoinărea prin agora și pe străzi, încercând să-i convingă pe atenieni să-și întrerupă treburile și să se întindă la vorbă. Era întruchiparea unui ideal antic: a-ți dedica timpul liber prieteniei, dialogului între maestru și discipoli și dezbaterii intelectuale. Odată acoperite necesitățile de bază ale vieții, următoarea cucerire socială este învățătura, înțelepciunea. Aceasta este lecția grecilor: școala, chiar și când este obligatorie, ne eliberează.
Dragoste platonică
Să dorești inaccesibilul și să plăsmuiești fantezii fac parte de obicei dintre ingredientele dragostei. Când sunt singura ei hrană, vorbim despre un tip special de dragoste, cea platonică. Dar, în realitate, Platon nu s-a ocupat niciodată de dragostea neîmpărtășită sau imposibilă, care dăinuie de-a lungul timpului în formă de ideal nepângărit.
Cum explică filosoful îndrăgostirile noastre? Totul începe în Câmpia Adevărului, dincolo de cerul nostru. Acolo defilează zeii, pe orbite perfect circulare. Îi urmează un alai de suflete înaripate fără corp, călătorind în care trase de doi cai. Zeii înaintează în armonie, dar sufletele prezintă un comportament uman inconfundabil: încearcă să se depășească unele pe altele în carele lor, se ciocnesc și se îmbrâncesc. Unele cad pe pământ cu aripile frânte. Atunci le învăluie un corp și se nasc întru viață, aidoma copiilor fără memorie. Într-o zi, fiecare om întâlnește pe cineva care îl năucește, aducându-i aminte de lumea radioasă din care provine. Îndrăgostitul privește frumoasa imagine pământească și simte o forță caldă clocotindu-i înlăuntru, în vreme ce mugurii sufletului îl mănâncă și aripile luptă să crească din nou. Ca în carul celest, doi cai trag de suflet.
Unul dintre ei este negru și nu ascultă de frâie, lăsându-se cuprins de avântul fascinației erotice. Celălalt, alb și docil, tremură în fața persoanei iubite. Temperamentul celor doi cai explică lupta noastră lăuntrică între impuls și timiditate, între violența dorinței și așteptarea care paralizează. După Platon, dragostea este acest anevoios echilibru ecvin.
Fără jumătăți de măsură
În bună parte, lumea este atât de bulversantă și uimitoare pentru că noi înșine suntem contradictorii. Ne cunoaștem interesele, dar facem nebunii. Iubim sinceritatea, dar mințim. Suntem generoși cu unii, dar nu și cu alții, care au mai multă nevoie. Vrem să trăim liber, dar ne obsedează să fim admiși în grup. Luăm atitudine în unele cauze, dar altele ne lasă indiferenți. Complexitatea noastră face ca viața să iasă de pe făgașele previzibile și, în fața incertitudinii permanente, găsim liniște în afirmațiile fără nuanțe.
Dintotdeauna, discursurile maniheiste oferă siguranță, reducând realitatea la două categorii, astfel că, dacă nu faci parte din una, în mod necesar ești inclus în cealaltă: bine sau rău, adevăr sau minciună, civilizație sau barbarie, succes sau eșec, cu mine sau împotriva mea.
Termenul „maniheism“ vine de la o religie veche, care a amestecat elemente luate din doctrina creștină, de la Zoroastru și de la Buddha. Aceste credințe au fost revelate fondatorului, numit Mani. Credința sa se baza pe lupta eternă dintre două principii, unul bun, simbolizat de lumină, și altul rău, simbolizat de tenebre. Sfântul Augustin, maniheu aproape zece ani, recunoaște în Confesiunile sale farmecul unei viziuni atât de simplificatoare a conflictelor.
Astăzi, limbajul propagandei obișnuiește încă să recurgă la felul acesta de polarizare fără fisuri, pentru a promite soluții facile și pentru a câștiga adepți. De multe ori se recurge la învățăturile lui Mani pentru a ne manipula.
Cine este Irene Vallejo
Irene Vallejo (n. Zaragoza, 1979) a studiat limbi clasice și deține două doctorate, de la Universitățile
din Zaragoza și din Florența. Este autoarea a două romane, două volume de eseuri și două cărți pentru copii. Infinitul într-o trestie (El infifinito en un junco, 2019; Pandora M, 2022) a devenit încă de la publicare un adevărat fenomen editorial internațional, fifiind declarată cartea cea mai vândută în Spania în perioada carantinei. A fost tradusă în peste patruzeci de limbi. În 2020, Vallejo publică Amintiri din viitor
(El futuro recordado), o carte de jurnalism fifilosofific care împletește temele prezentului cu lecțiile lumii antice. În același an, redactează un Manifest pentru lectură (Manifiesto por la lectura) la invitația Federației Sindicatelor Editorilor din Spania.
