Autor: Carlos Ruiz Zafon
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Polirom
Anul apariției: 2005
Traducere: Dragoş Cojocaru
Ţi-am spus deja că-mi vine foarte greu „să recenzez” o carte pe care o pot reciti la orice oră din zi şi din noapte cu aceeaşi încântare, de parcă mereu aş fi la prima întâlnire cu ea… Care e atât de plină de sublinierile şi însemnările mele făcute cu creionul încât nu mai ştiu unde se termină romanul şi începe propriul jurnal… Care practic se aruncă singură în geamantanul acela pe care îl voi lua pe insula pustie…
Dar gata, consider că m-am alintat suficient pe subiect, deci, după aceste avertismente de rigoare, menite să-mi salveze onoarea, să trecem la treabă!
„Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafon este primul volum din tetralogia devenită o senzaţie literară la nivel mondial – aprecierile la adresa ei sunt aproape unanime şi sunt însoţite de aplauze, ţipete şi lacrimi, în timp ce printre cei care o detestă, foarte puţini, sunt unii în stare să-i dea foc, atât de pătimaşe sunt reacţiile pe care le provoacă.
În ceea ce mă priveşte, eu ador romanele în care personajele principale sunt… alte cărţi, deci în momentul în care tatăl îi dezvăluie lui Daniel Cimitirul Cărţilor Uitate am ştiut că ţin în mâini noua mea pasiune. Căci Cimitirul este o clădire posomorâtă, la un bobârnac distanţă de prăbuşire, care adăposteşte volume semnate de autori uitaţi sau obscuri + titluri aduse aici de stăpânii lor pentru a fi salvate de la dispariţie + cărţi pe care nimeni nu le-a mai vrut. Obiceiul locului cere ca oricine intră pentru prima dată în Cimitir să adopte o carte, prin urmare Daniel va alege din labirintul de rafturi „Umbra vântului” de Julian Carax. Sau, mai bine zis, după cum prea bine ştie orice cititor adevărat, cartea este cea care îl va alege pe băieţelul de 11 ani ca protector, dar el va realiza acest lucru mult mai târziu… când deja e prea târziu…
Bineînţeles că între puşti şi misteriosul roman se naşte o relaţie cu totul specială, întâmplările din carte fiind cele care parcă dictează traseul adolescentului şi, mai târziu, adultului care devine Daniel. Mai ales că, odată cartea scoasă din Cimitir, pare că toată omenirea doreşte să pună mâna pe ea, din motive extrem de diferite, dar nu mai puţin întemeiate. Prin urmare, Daniel care vrea să citească acum tot ce-a scris Carax vreodată va descoperi că dorinţa lui atât de nevinovată se va lovi de pericole incredibile, suferinţe fizice şi psihice, plus un individ coborât parcă din romanele lui Carax, cu faţa arsă şi mirosind a hârtie încinsă, care pune pe foc orice a ieşit de sub peniţa acestuia.
Povestea lui Daniel începe pe fundalul unei Barcelone a anului 1945, un oraş cu multe răni de cicatrizat, provocate de cel de-al doilea război mondial şi de războiul civil spaniol. Iar Zafon, care este, după părerea mea, un pictor al scrisului, nu scapă ocazia de a realiza poate cele mai frumoase descrieri ale unei citadele din tot ce-am citit eu vreodată. Nu e de mirare ca în timpul recentei mele vacanţe în Barcelona, m-am fâţâit de colo-colo cu cartea în braţe, încercând să filtrez aerul metropolei prin scriitura magică a lui Zafon.
Peregrinările lui Daniel prin Barcelona îl vor conduce pe acesta la unul dintre marile secrete ale oraşului: o poveste de dragoste pătată de nebunie şi de crime, izvorâtă la umbra blestemului, pentru care s-a inventat practic genul gotic după care eu una mă dau în vânt. Şi pentru care Zafon desfăşoară tot arsenalul de rigoare: ceţuri ameninţătoare, case părăsite, cimitire bântuite, cripte pregătite să găzduiască vii şi morţi deopotrivă…
Fiecare personaj – principal sau secundar – al romanului lui Zafon ascunde în trecutul său un secret teribil, care îi torturează sufletul, iar Daniel este liantul dintre toate aceste povestiri, una mai tragică decât cealaltă, pe care Zafon reuşeşte, într-un mod care ţine mai degrabă de miracol, să nu le piardă pe drum, să le explice şi să le închidă, astfel încât nicio o întrebare nu rămâne fără răspuns! Asta nu înseamnă că terenul nu este pregătit pentru o continuare a cărţii… 🙂
Cel care aduce un strop de bucurie în această carte atât de întunecată este Fermin Romero de Torres, prietenul şi sfătuitorul lui Daniel şi, în acelaşi timp,… personajul meu preferat. Fermin reuşeşte să depăşească momentele cumplite din propriul trecut, când a fost închis şi torturat în moduri care îţi întorc stomacul pe dos, cu ajutorul unei inteligenţe de-a dreptul strălucite, rafinată de toate cărţile pe care le-a citit şi pe care nu le-a uitat, el fiind oricând gata să citeze din clasici sau să susţină dizertaţii ample pe orice subiect din literatura universală. Te-ai fi aşteptat ca un cărturar de talia lui să ducă o viaţă de sihăstrie, însă nu şi Fermin! Marea lui pasiune şi slăbiciune sunt rotunjimile feminine, prin urmare atunci când nu stă cu nasul în cărţi şi nu îl secondează pe Daniel în aventurile barceloneze, poate fi găsit în braţele durdulii ale vreunei vecine…
Încercând să afle totul despre Carax, scriitorul pentru care a făcut o adevărată obsesie, Daniel realizează foarte târziu că viaţa lui a devenit, de la un punct încolo, o copie la indigo după cea a autorului şi că, dacă nu schimbă ceva acum, pe ultima sută de metri, va sfârşi precum idolul său: singur şi sărac, înnebunit de durere după ce îi pierde pe toţi cei dragi, sufocat de ghemul de minciuni pe care le-a preferat în defavoarea realităţii. Va reuşi? Finalul e atât de dramatic încât îţi spun sincer că am avut nevoie de vreo trei lecturi pentru a înţelege dacă reuşeşte sau nu să se salveze.
Dincolo de subiectul atât de pătimaş, de descrierile la limita picturii şi de scriitura fabuloasă – practic, romanul e un citat gigantic de la un cap la altul, deci nu-ţi bate capul să iei notiţe, căci vei sfârşi prin a-l copia aproape în totalitate -, eu sunt de părere că Zafon a scris „Umbra vântului” mai ales pentru noi, iubitorii de cărţi. Pentru că totul, dar absolut totul se învârte în jurul lor. Pe lângă faptul că vizitează Cimitirul de unde pleacă cu titlul lui Carax în braţe şi… în suflet, Daniel creşte şi se maturizează în librăria tatălui său, un anticar respectat. Personajele romanului nu sunt doar „pozitive şi negative”, ele se pot împărţi la fel de bine, ba chiar MAI BINE, şi după gradul de iubire/ură pe care îl manifestă pentru lectură. Desele referiri la opere şi scriitori celebri, jocurile literare în care abundă volumul mi-au dictat practic o listă de lecturi, la care m-am uitat exasperată atunci când am ajuns la ultima pagină: „ce mă fac cu tine acum? când o să am timp să citesc TOATE ASTEA?!!!!” În plus, (… mmm, confesiune de care mă cam ruşinez…) de fiecare dată când Daniel trecea prin pagină, mustăceam cu invidie, căci sunt convinsă că undeva, în lume, există şi o carte scrisă SPECIAL PENTRU MINE… doar că, spre deosebire de personajul lui Zafon, eu încă nu am dat de ea.
Dacă ar fi după mine, pentru plăcerea pură de a citi o poveste scrisă cu exuberanţă, fără a avea pretenţia de a fi vreo capodoperă a literaturii universale, eu aş introduce „Umbra vântului” pe listele acelea gen „100 de cărţi de citit într-o viaţă” (în caz că nu figurează deja pe ele!).
Pentru că uneori cărţile nu conţin marile revelaţii care să-ţi zguduie existenţa. Ci doar poveşti în paginile cărora să dispari atunci când vrei să te ascunzi o perioadă de lumea reală…
Ce-am scris când am început să citesc “Umbra vântului”
… sau, mai bine zis, re-re-re-re… ‘nşpe mii de re-citim, căci mi-e imposibil să-ţi spun de câte ori am scos din raft „Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafon. Uneori o parcurgeam cap-coadă… Alteori o deschideam la întâmplare şi începeam să citesc de oriunde îmi cădeau ochii…
Pe Zafon l-am descoperit acum multă vreme şi ţin minte că între noi s-a legat imediat genul acela de iubire pătimaşă, care arde repede şi pustiitor. Am citit atunci tot ce se tradusese din opera lui, ba chiar m-am înhămat şi la original, deşi cunoştintele mele de spaniolă, netulburate de la terminarea facultăţii, se tăvăleau să le las în pace. Biografii, articole, interviuri, imagini cu el… nimic nu mi-a scăpat!
Apoi, pasiunea s-a (mai) potolit, alţi autori l-au detronat de pe noptiera mea, dar şi în ziua de azi numele lui face să-mi tresară sufletul de cititoare înrăită.
Aşa că acum îmi calc pe inimă şi încerc să însăilez o „recenzie”, deşi cu greu reuşesc să-mi depăşesc un complex când vine vorba de a scrie despre cărţile mele preferate. Probabil va fi cel mai slab text al meu de pe acest blog!
P.S. De Zafon mă leagă şi o amintire mai… altfel, care devine tot mai simpatică pe măsură ce mă îndepărtez în timp de momentul cu pricina: la una dintre plecările mele din Israel, în timpul poate celei mai dure şi minuţioase verificări de bagaje de care am avut parte, Zafon a fost cel care m-a salvat. Într-o atmosferă din ce în ce mai tensionată (sincer, urăsc să-mi înşire cineva lenjeria intimă prin tot aeroportul), tânăra de la controlul de securitate s-a luminat imediat la faţă când i-a văzut numele lui Zafon pe coperta cărţii aruncate în geamantan, aşa că am început să schimbăm impresii despre romanele lui, despre preţul cărţilor în Israel vs. Romania şi tot aşa. Prin urmare, controlul s-a încheiat rapid şi fără nici un incident şi ne-am despărţit urându-ne, ca de la o fană Zafon la alta, să avem parte de cât mai multe cărţi bune scrise de autorul nostru ochelarist preferat.
