“Uciderea Comandorului” de Haruki Murakami – Ana are carti!

“Uciderea Comandorului” de Haruki Murakami

De când l-am descoperit, de la “În căutarea oii fantastice”, am avut senzația că Murakami iese din orice grafic și top în care ai putea aranja scriitorii, obiectiv sau subiectiv.

Lumea stranie, supranaturală pe care acest scriitor absolut genial e capabil s-o creeze e la limita aia dintre vis și trezie, când aluneci cu un picior în locul unde totul e posibil și unul încă rămâne prins, pentru scurt timp, de-o rădăcină în lumea reală. Unde imaginația începe să zburde, amestecând angoase și speranțe, fețe prietenoase și monștri, curiozități și temeri paralizante. Unde totul e posibil și aproape nimic explicabil și unde o neliniște fără margini te ține încordat până simți că faci febră musculară.

Mă așteptam la o temă care măcar să atingă domeniul militar în“Uciderea Comandorului”, dar …

Mă așteptam la o temă care măcar să atingă domeniul militar, în“Uciderea Comandorului”, dar când au fost atât de simple și de firești lucrurile la Murakami, când, vreodată, a fost el previzibil?

Plasată în Japonia contemporană, povestea în care te atrage Murakami de această dată e a unui bărbat de 36 de ani, pictor abstract în facultate, eșuat după absolvire în “arta” bine plătită a portretizării afaceriștilor și a personalităților din diverse domenii, care e părăsit peste noapte de soția cu care credea că are o viață… aproape perfectă. Monotonă, rutinată, dar fără cusături deșirate, pe unde să se fi scurs sentimentele frumoase.

Soluția lui, temporară, la criza declanșată, e să părăsească, cu un minim necesar de obiecte personale, căminul conjugal și să fugă cât mai departe de femeia care l-a rănit, într-o călătorie lungă, fără țintă, o călătorie a abandonului de sine, făcută într-o stare de semiamorțeală și care are ca punct final relocarea în casa din munți a unui prieten.

Casa din munți a tatălui acestui prieten, de fapt, ca să fim “true to the story”, care tată, pictor renumit de nihonga, un stil tradițional japonez, “nu mai face acum diferența dintre operă și-o tigaie” și e internat, cu demență senilă, într-un azil.

Aici, în munți, realitatea îi scapă printre degete ca o pânză fină, odată cu apariția lui Menshiki, un om de afaceri bogat și excentric, care îl convinge să-i facă portretul – deși el își anunțase agentul că nu mai ia comenzi – pentru o remunerație nesimțit de mare.

Menshiki are un scop ascuns și banii necesari pentru a și-l atinge.

Menshiki are farmec, are discurs și soluții când pictorul începe să audă, în miez de noapte, sunetul unui clopoțel care nu doar pare să vină, ci chiar vine din pământ, de sub movila de pietre din spatele unui vechi templu hokora construit în pădurea din spatele casei, un minialtar inofensiv ziua și de-a dreptul sinistru în lumina lunii.

O mumie prinsă între lumi, ca noi între planurile real și supranatural ale lui Murakami

Cine scutură clopoțelul? Conform unei legende, ar putea fi spiritul unui călugăr îngropat de viu, de bunăvoie, pentru a atinge nirvana prin purificarea spirituală. O mumie prinsă între lumi ca noi între planurile real și supranatural ale lui Murakami…

Aproape că auzi zgomotul excavatorului când lucrurile se pun în mișcare pentru destuparea gropii, simți cum e culcată iarba și vezi hăul căscându-se.

Extrem de vizuală, scriitura japonezului îți așterne fără efort în fața ochilor, ca într-un film, oameni, locuri, lucruri.

Și-atunci, nu mai e greu, ci doar bizar, să vizualizezi cum comandorul iese dintr-un tablou, cum picturile tânărului artist capătă viață proprie, dictând traseul pensulei și deconspirând secretele celor care îi servesc drept model sau cum o deschizătură în podea face trecerea din lumea noastră într-una subterană care ar putea, foarte bine, să fie și cea de dincolo…

Căci de la destuparea gropii, ciudățeniile se succedă fără oprire, dar îngemănate perfect.

Sunt atrași în pâlnia prin care se scurge o lume într-alta nu doar pictorul tânăr, ci și cel bătrân și senil, cu al lui trecut ascuns până și de familie, Menshiki și posibila lui fiică, amantele pasagere ale portretistului și, din loc în loc, sora lui moartă, legând lucruri ori explicând o parte din reperele și alegerile lui în viață.

Murakami nu simte nevoia să explice multe din ciudățeniile petrecute

Să spun despre “Uciderea Comandorului” că e total captivantă e un understatement. Nu m-am dezlipit de ea decât când ochii au început să mă usture de la atâta citit, iar după două zile închideam volumul 2.

Mi-am dat seama atunci că possibility pile-ul pe ianuarie al Anei chiar e posibil, cu o condiție: toate, dar absolut toate cărțile alese să te ia ostatic cum m-a luat pe mine opera lui Murakami.

Sunt multe de povestit despre “Uciderea Comandorului”, dar aici nu facem rezumate, ci doar vă dăm pastiluța sau cookie-ul cu “eat me” care ar trebui să vă facă să vreți să intrați, la rândul vostru, în lumea unică, fantastică a acestui vrăjitor al cuvintelor. Așa că mă opresc.

Un singur lucru mai spun, poate încă un lucru în favoarea singularității lui: Murakami nu simte nevoia să explice multe din ciudățeniile petrecute, misterele rămân nedezlegate, iar tu, într-un fel de limbo extrem de plăcut, care-ți dă senzația că n-ai ieșit cu totul din lumea lui paralelă, ci ai rămas parțial acolo, cuminte, în așteptarea următoarei experiențe out of this world

Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate