“Sub vraja ta” de Lauren Wood, cea mai recentă apariție editorială din colecția Fiction Connection a editurii Trei, spune povestea fiicei unui fost star rock care ajunge sa lucreze pentru cel mai sexy cântareț de pe planetă. Desigur, când încep să se aprindă scântei, se arată profund șocată 😂.
Mai ales că a jurat să nu aibă relații cu celebrități. Ea nu-și dorește decât trei lucruri în viață, iar el nu se numără printre ele.
Cum o promovează editura
Părăsită de iubit, ramasă fără jobul de vis și cât pe ce să-și piardă și apartamentul, Clementine Monroe trece printr-o perioadă proastă. Așa că e de acord când surorile ei propun să reînvie ritualul din copilărie al „vrăjii de despărțire“. După care dă peste cap o înmormântare, are prima aventură de-o noapte și e nevoită să stea șase săptămâni singură cu starul rock Theo Eliott. El e cel mai cunoscut om de pe planetă. Iar viața ei e un dezastru.
Când vara petrecută împreună devine magică, este oare Clemmie blestemată să repete greșelile trecutului sau va avea parte de un viitor în care i se împlinesc toate dorințele?
Ce spun alții despre carte
„O poveste de dragoste cu staruri rock irezistibilă (…) Relațiile sunt încarcate de emoție (…) O carte pe care o devorezi.“ – Publishers Weekly
„Sub vraja ta e pe atât de fermecatoare pe cât sugereaza numele. Este și plină de umor, și dulce — cu o panoplie de personaje cu adevărat convingătoare. Veți fi vrăjiți.“ – NPR
„O lectură fabulos de captivantă! Cu inteligență și farmec, Laura Wood creează o lume magică în care cititorii își vor dori să se afunde. Legatura extraordinară dintre surori, traseul vindecării și povestea de dragoste desfașurată treptat demonstrează cum poate să te bulverseze cu totul iubirea.“ – Cristina Lauren, autoarea bestsellerului Paradis de împrumut
Laura Wood este o autoare apreciată de cărți pentru copii și young adult. Sub vraja ta e primul ei roman pentru adulți. Are un doctorat în literatura secolului al XIX-lea și locuiește în Anglia, în Warwickshire, împreună cu soțul ei și cațelul lor, Bea.
Sub vraja ta de Laura Wood – Fragment
(Traducere: Anca Bărbulescu)
Capitolul treizeci și trei
Reușim să nu întârziem prea tare la cină și mă bucur, pentru că familia lui Theo chiar este enorm de încântată să‑l vadă. E așezat în fața mea, între mama și sora lui, iar Alice îi tot pune mâna pe braț, de parcă ar vrea să se conving că e prezent în carne și oase.
Mâncăm în grădina de iarnă din partea laterală a hotelului, unde se va ține cina‑repetiție mâine și recepția sâmbătă. În seara asta suntem cincisprezece, așezați la o masă lungă în mijlocul încăperii: Rob și Lisa, Alice și Hugh, mama lui Rob, tatăl și mama vitregă a lui Rob, doi frați mai mari ai lui cu partenerele și Cara, Sophie, cealaltă domnișoară de onoare a Lisei, și cavalerul de onoare al lui Rob cu soția.
Hannah și Oliver, nepoatele lui Rob și fiica lui Sophie sunt sub supravegherea babysitterei asigurate de hotel, ca adulții să savureze din plin conținutul farfuriilor superbe și minuscule și al paharelor mari de vin.
S‑a lăsat întunericul și suntem înconjurați de lumânări. În lumina lor tremurătoare, conversăm, râdem și mâncăm, iar eu aud o grămadă de povești din copilăria lui Theo. Lisa și Rob sunt împreună din școală așa că, din fericire, toți cei prezenți au fost expuși la Theo suficient încât să nu‑i copleșească simpla lui prezență. Îmi dau seama că mă pregătisem pentru altceva, dar până acum (în afară de expresia cam glacială a lui Sophie) totul decurge relaxat, normal.
— O, Doamne! țipă Lisa când menționez povestea pe care mi‑a spus‑o Theo când ne‑am cunoscut. Colin poltergeistul!
Uitasem complet de el!
— Uite că eu nu uitasem, mormăie Theo. M‑ai speriat de am făcut pe mine.
— Îi rearanjam toate cartonașele cu FIFA când dormea și pe urmă îi spuneam că a fost Colin.
— Lisa! o apostrofează Alice cu o undă de reproș. Nu știam că ai făcut așa ceva.
— Mi‑a servit și explicația: Colin avusese o carieră în fotbal încheiată prea devreme, murise înainte să apuce să joace primul meci cu Manchester United, povestește Theo.
Rob se îneacă, cu nasul în paharul de vin.
— Ce malefică! zâmbește el larg a apreciere și lasă brațul pe spătarul scaunului viitoarei lui soții.
— Pe urmă a început să lase mingi de fotbal peste tot, se bosumflă Theo. Vreau să zic cu sutele.
— Asta s‑a întâmplat atunci? întreabă Hugh, care pare scandalizat. Am crezut că le aruncau copiii vecinilor peste gard. M‑am dus să vorbesc cu Dominic pe chestia asta.
O fi crezut că am luat‑o razna.
Lisa râde așa de tare, că‑i curg lacrimile.
— Cara a fost cu ideea.
Cara zâmbește poznaș.
— Le‑am împrumutat din dulapul cu echipamente de sport de la școală.
— Am început să cred că o să mor în somn sufocat de mingi de fotbal, oftează Theo dramatic. Pană‑n ziua de azi nu pot să mă uit când joacă Manchester fără să am flashbackuri traumatice. Propria soră mi‑a înscenat un film de Alfred Hitchcock.
Se cutremură.
Toată lumea râde și eu îi împing piciorul cu al meu pe sub masă. Îmi zâmbește șmecherește, îmi face cu ochiul și, pentru o clipă, mi se pare că nici n‑am ieșit din bula noastră. Poate că bula suntem noi, și‑atât.
A doua zi, îmi petrec dimineața explorând proprietatea din jurul hotelului cât Theo stă cu familia. M‑au invitat și pe mine, dar mi‑am inventat o scuză că trebuie să lucrez la ceva, ca să aibă parte de câteva ore singuri.
Oricât de drăguți au fost cu mine, știu cât de prețios e pentru ei timpul acesta cu Theo.
Vine să mă caute când părinții lui și Lisa pleacă la repetiția pentru ceremonia de la biserică și ne plimbăm prin grădini ținându‑ne de mână. E ceva mai răcoare azi, așa că mă bucur să mă lipesc de Theo.
— Ooo, uite un set de crochet, spun eu când ieșim pe gazon.
— Nu ți se pare că duci cam prea departe toată povestea asta cu romantismul de secolul al XIX‑lea?
— Ba mi se pare că vorbești ca un om căruia îi e frică să nu‑l bat măr la crochet.
— Pardon, vei afla că sunt formidabil la crochet, pufnește Theo. Ia să te văd!
În continuare, rezultă că, în ciuda încrederii afișate, niciunul dintre noi nu știe să joace crochet. Theo inventează reguli și mă tot acuză că le încalc; pune la punct un sistem de pedepse complex, care transformă jocul intr‑o sesiune de pipăit din ce în ce mai fierbinte. Nici măcar nu mă pot preface că mă enervează.
— Zic numai, opinează Theo în timp ce ne întoarcem la hotel, unde au început deja să sosească invitați, data viitoare, crochet pe dezbrăcate. Ia gândește‑te.
Mă pregătesc de cină cât e Theo la duș. Sunt și mai recunoscătoare pentru intervenția lui David de când mi‑a spus Cara că pentru seara asta și mâine codul vestimentar e „glamour de covorul roșu“, iar rochia semielegantă cu imprimeu floral pe care aveam de gând s‑o port la cina‑repetiție nu s‑ar fi calificat.
— Păi, na, uită‑te și tu la locul ăsta! exclamase ea, arătând în jur cu un aer de totală uluire. Aici se căsătoresc starurile de cinema. Niciunul dintre noi n‑o să mai ajungă în viața lui intr‑un hotel atât de select, așa că toți invitații sunt la patru ace. Pentru seara asta am o rochie de designer mulată pe care am găsit‑o pe eBay, iar rochia de domnișoară de onoare m‑a lăsat Lisa să mi‑o aleg singură, slavă Domnului.
E de superfiță.
Ținutele pe care le‑a pregătit David chiar se potrivesc cu codul. Când desfac fermoarele sacilor de pe umerașe, îmi apar în față șase dintre cele mai frumoase și dureros de scumpe rochii de designer imaginabile și toate sunt pe măsura mea (lucru de care mă îndoisem când văzusem etichetele). Trec degetele peste mărgele, tul, paiete și mă opresc, cu un suspin de fericire, la o rochie de mătase de un verde‑smarald închis.
La prima vedere pare modestă, ridicată pe gât, cu mâneci lungi, strânsă în talie, iar partea de jos, cu falduri delicate, se revarsă până la podea, dar are o crăpătură care îmi dezgolește piciorul drept până la coapsă cu fiecare mișcare. E un fel de atac‑surpriză sexy și jur că mă face să mă simt ca Angelina Jolie.
Părul îmi cade pe spate în valuri de sirenă, mulțumită tutorialului de pe YouTube pe care mi l‑a trimis Lil, după care a stat cu mine pe FaceTime patruzeci de minute să‑mi dea instrucțiuni live. Rujul e exact roșul delicios al mărului care a adormit‑o pe Albă‑ca‑Zăpada.
Stau în fața oglinzii și îmi dau seama că în viața mea n‑am arătat mai bine. Nu e doar rochia — care probabil a costat cât avansul pentru un apartament mic (deși sunt sută la sută sigură că nici nu s‑a simțit cheltuiala) —, dar pielea îmi strălucește (mersi, Acorn), ochii îmi sclipesc, zâmbesc întruna, am o postură relaxată. Poate e ceața sexuală, cum îi spune Lil, dar cred că s‑ar putea pur și simplu să fiu fericită. Fericită până în măduva oaselor. După ce termin, ies din nou în dormitor și mă opresc atât de brusc, încât mă aștept să se audă un scârțâit de disc, ca în filme.
Theo poartă frac.
Mi‑a ieșit tot aerul din corp.
Și nu sunt singura care se holbează. A încremenit la jumătatea luptei cu butonii de argint. Are buzele întredeschise și ochii mari.
Îl măsor din ochi de sus până jos: părul negru dat pe spate, fața proaspăt rasă, sacoul negru ireproșabil croit peste cămașa albă fină, întinsă peste umeri lați. Papionul perfect legat arată ca panglica de pe un cadou și mă furnică degetele să mă duc să‑l desfac, să trag de fâșia de mătase neagră până mi se desface în mâini. Aproape că aud cum ar foșni când i‑aș lua‑o de la gât, cum s‑ar deschide intr‑o clipă nasturii cămășii sub degetele mele.
Dacă până acum crezusem că m‑am imunizat cât de cât la frumusețea lui, acum s‑a dus naibii tot, oficial. E atât de chipeș, că mă dor dinții.
Respir greu; simt că m‑am îmbujorat.
Theo face un pas spre mine. Se oprește.
— Arăți… începe el, cu vocea tremurată, și se oprește.
— Aha. Și tu, reușesc să îngaim.
— Nu pot să te ating, mă avertizează Theo atent. Pentru că, dacă te ating, n‑o să pot să mă opresc să te mai ating și nu se poate să întârzii la repetiția pentru nunta soră‑mii.
Face o pauză.
— Nu se poate, nu?
Are în ton o notă de speranță care mă face să râd.
— Exact. Se servesc gustări și cocktailuri afară și deja am întârziat. Ne așteaptă și garantat o să observe lumea că lipsești. E cazul să mergem.
— Bine, oftează Theo. Dar mai târziu… Mai târziu o să am o grămadă de lucruri de spus despre tine și rochia asta.
— Nu plec nicăieri, zâmbesc, deși mă simt brusc timidă.
Theo înghite, văd cum i se mișcă mărul lui Adam. Nu spune nimic, doar aprobă din cap, apoi întinde mâna.
Îmi strecor degetele între ale lui, ieșim pe ușă împreună și coborâm la parter intr‑o tăcere densă, care pare să se relaxeze doar puțin pe măsură ce ne îndepărtăm de pat și ne apropiem de civilizație. Până să ajungem la recepție, mă simt mai mult ființă umană și mai puțin sac umblător de hormoni scăpați de sub control, dar în continuare am mare grijă să nu mă uit direct la Theo, ca nu cumva să se întâmple accidental să mă urc pe el ca pe un copac, de față cu prietenii și familia.
