A trecut ceva timp de când am așteptat cu atâta nerăbdare apariția unei cărți în limba română! Iar vinovata de serviciu este Sfințenia papucilor de casă a lui Pascal Bruckner, una dintre noutățile pregătite de Editura Trei pentru Bookfest 2025.
În 2022, Pascal Bruckner anunța publicarea unui volum de eseuri, intitulat Le sacre des pantoufles, care mi-a atras imediat atenția. Lasă că pentru autorul francez am avut în trecut un adevărat coup de foudre, după cum o demonstrează cele 4 cărți pe care le dețin, citite, răscitite, pline de adnotări și de însemnări.
Lasă că titlul suna DEMENȚIAL și în limba franceză, și în limba română – lucru mai rar întâlnit: Le sacre des pantoufles/ Sfințenia papucilor de casă.
Însă ceva legat de subiect… nu știu… efectiv m-a făcut să sar din papuci, dacă tot a venit vorba, și să apelez la toate cunoștintele mele de limbă franceză din liceu, adormite, prăfuite și neatinse de decenii. Atât de hotărâtă am fost să citesc cartea.
Acum… nu știu cât de mult am reușit să înțeleg din ea, dar am ocazia să aflu, căci editura Trei tocmai a anunțat apariția în limba română a cărții, în traducerea lui Doru Mareș!
Până intru în posesia ei, anaarecarti.ro publică azi un fragment… poate vrei să vezi și tu ce nu m-a lăsat să dorm noaptea 😅!
Cum promoveaza editura Sfințenia papucilor de casă
Două mari ideologii domină societățile occidentale: declinismul și catastrofismul. De la începutul secolului, toate evenimentele par să confirme acest pronostic: încălzirea climatică, terorismul islamic, coronavirusul și războiul Rusiei împotriva Ucrainei.
Singura salvare posibilă este propriul cămin, ultim refugiu și protecție contra sălbăticiei. Dar casa din zilele noastre nu este un simplu adăpost, ci un spațiu în sine care înlocuiește lumea. Poți să te bucuri de pe canapea de plăcerile oferite odinioară de cinematograf, de teatru, de cafenele. Totul sau aproape totul ne poate fi livrat la domiciliu. Și atunci de ce să ieși din casă și să te expui?
Scopul eseului de față constă în analiza acestei mentalități a retragerii și a renunțării, în înțelegerea rădăcinilor sale filosofice și a formelor istorice. Fiindcă niciodată tensiunea dintre dorința de a vagabonda și înclinația spre solitudine nu a fost atât de puternică. Iar izolarea obligatorie, veritabil coșmar al ultimilor ani, pare să fi fost înlocuită în cazul multora de o autoizolare voluntară. Nu tirania sanitară ne amenință, ci tirania sedentară. Oare papucii de casă și halatul vor deveni noile embleme ale lumii viitoare?
„Cu talentul său obișnuit, Bruckner creionează portretul dulce-amar al unei omeniri ghemuite, chircite, care consideră că mai puțin înseamnă mai bine.“ – Le Monde
„COVID-ul a accentuat o tendință care ia amploare încă de la începutul secolului XXI: cea a extinderii excesive a spațiului domestic, căreia îi corespunde micșorarea spațiului public. Acest fenomen, după părerea filosofului, ar fi un răspuns la o politică a fricii, prin frică și pentru frică, o politică ce guvernează încă de la începutul secolului.“ – Le devoir
„Observator îngrijorat al unei epoci care duce lipsă de idealuri, Bruckner zugrăvește o imagine fără concesii a vieților noastre infuzate de confort și îi pulverizează pe cei care, asemenea lui Oblomov, eroul literaturii ruse, trăiesc culcați și devin treptat niște ființe diminuate. Un eseu salutar și coroziv.“ – Revue des Deux Mondes
Sfințenia papucilor de casă. Despre renunțarea la lume – fragment
Capitolul 3
Călătoria interzisă?
„Întreaga nefericire a oamenilor ține de faptul că nu știu să stea să se odihnească la ei în dormitor“, zicea Pascal. Și continua: „De aceea oamenii țin atât la zgomot și la agitație, din această cauză închisoarea este un chin oribil. De asta plăcerea singurătății e ceva atât de neînțeles“. I s-ar putea răspunde că întreaga lor nefericire, în anii ce stau să vină, va fi poate de a nu mai vrea să-și părăsească dormitorul. Ceea ce îi va amenința atunci va fi mai puțin virusul, cât lipsa de acțiune, mai puțin riscul de a se îmbolnăvi, cât de a muri de plictiseală. Să nu se supere Pascal, însă divertismentul este esențial, frivolitatea, vitală, călătoria, indispensabilă și, fără aceste pauze ce întrerup cotidianul, existența ar semăna rapid a penitență: între meditația asupra nimicniciei omului fără Dumnezeu și distracție există un al treilea termen, pe care Pascal, om al Vechiului Regim, nu-l putea concepe: acțiunea și munca.
Două cuvinte ne caracterizează actuala situație: Îngrădire și Complicare. De ce să faci lucrurile simplu când se poate complicat? Ce era ușor a ajuns complex, ce era dificil a ajuns aproape imposibil. Pentru a bea o cafea la bar sau pe o terasă aveai nevoie până de curând de un act de liber acces, trebuia să ai la tine o baghetă magică sau o mască, pentru a face cumpărăturile trebuia să stai la cozi nesfârșite, ca în URSS pe vremea Războiului Rece. Să pleci în străinătate încă mai înseamnă să te izbești de un munte de obstacole dacă nu e totul pus la punct, ca să nu mai vorbim de obținerea unui pașaport. Fluxul de călători este supus unor condiții drastice, care nu încetează să devină tot mai dure. Domeniul proscrierii s-a lărgit până la un punct de neconceput de la care nu se întrevede cum ne-am putea întoarce. Asta fără a uita de formularele online, de documentele justificative, de teste încă obligatorii și ele, de nenumăratele QR coduri. Covidul nu a fost decât o etapă în controlarea sporită a vieții cotidiene și a deplasării persoanelor. Orice am face, suntem mereu surprinși greșind. Timp de doi ani, Franța a manifestat un adevărat geniu al relației tragicomice cu administrația, construind un adevărat labirint birocratic al interdicțiilor, restricțiilor, restrângerii celor permise și constrângerilor facultative, cu un lux lexical și o inventivitate a jargoanelor care va face deliciul lingviștilor. Nu a fost singura prinsă în acest delir, puține nații au scăpat coșmarului administrativ, China mai ales ducându-l la un nivel unic al ororii. Cu toate acestea nu ne-am prăbușit în dictatură, cum o proclamau cam iute câteva spirite rătăcite, am dus povara vizuinii cu improvizații heteroclite, iar în această privință democrațiile, în pofida a tot și toate, și-au arătat suplețea și superioritatea față de autocrații. S-a dovedit însă că popoarele au acceptat să-și sacrifice anumite libertăți pentru propria siguranță. În această situație, nu e decât o singură ieșire rezonabilă: rămânerea acasă. Vor exista întotdeauna o mie de motive pentru a invita bărbații și femeile să se ascundă grăbiți într-o gaură, sub tutela binevoitoare a statului: cele zece plăgi ale Egiptului se prăvălesc peste o omenire mult prea temătoare în Nord, mult prea lipsită de apărare în Sud. Deschiderea ușii va ajunge un act extrem de periculos, conținând întreaga ambiguitate a broaștei ușii când este descuiată, la întoarcerea acasă după o zi plină, ori când este încuiată de două ori pentru a nu lăsa să pătrundă nimic din exterior. Extinderii peste măsură a spațiului domestic îi răspunde restrângerea spațiului public. Va trebui deci să ne limităm proprietățile, ambițiile, deplasările: omul viitorului va fi omul diminuat, strâns legat de realitatea virtuală. A exista va însemna a te sustrage. Prima izolare a avut voluptatea ineditului, aproape pitorească în brutalitatea ei. Promitea să fie scurtă. Următoarele au căpătat înfățișările profeției autorealizatoare. Și dacă acestea vor deveni imaginea viitorului nostru, dacă ne vor modela lumea de mâine: căluș, distanță, neîncredere, reglementări tot mai extinse? De mai bine de doi ani, suntem niște „Platon în halat“ (Levinas despre Oblomov) perorând despre eficacitatea vaccinurilor, „conspirația“ marilor laboratoare, minciunile guvernanților, pericolele vieții în colectivitate. Există o dulceață a domiciliului obligatoriu, ba chiar o savoare a vieții restrânse care, vom vedea, amintesc de îndelungata tradiție a monahismului occidental: chilia călugărului, apoi rețelele de socializare. Această voluptate a cochiliei se întoarce împodobită cu toate virtuțile rezistenței la schimbările climatice, la lipsa de securitate, la pericolele lumii. Viața în interior, în locul vieții interioare. E obligatoriu de acum să ajungem la imobilitatea vegetalului pentru a nu ne expune ori pentru a ajunge la o contabilizare prea ridicată a carbonului. Pământul redevine imens, adică interzis. Lumea se închide, traversarea globului cu rucsacul în spate se dovedește de acum o utopie. Izolarea a însemnat restrângerea spațiului și dilatarea timpului. Post-izolarea e reversul: distanțele cresc exponențial. Traversarea frontierelor încă mai constituie o încercare, o cursă cu obstacole istovitoare. Aproapele a devenit departe și departele inaccesibil.
Să luăm de pildă termenul flygskam, popularizat de anumiți militanți verzi, însemnând, în suedeză, rușinea de a zbura. Ar trebui să nu mai luăm avioane pentru a nu agrava situația în materie de gaze cu efect de seră. Or, conform Organizației Internaționale a Aviației Civile, sectorul aerian nu reprezintă decât 3% din emisiile globale. Ce contează? Pentru unii, urgentă nu este lupta împotriva încălzirii, ci pedepsirea speciei umane. Aceasta trebuie bătută-n cuie la sol, pentru a i se administra cuvenita lecție. În loc să propună cetățenilor scopuri concrete, plantarea a milioane de copaci, refacerea solurilor deșertificate, reabilitarea termică a locuințelor, educația pentru renunțarea progresivă la energiile fosile care îmbogățesc dictaturile (Rusia, Quatar, Arabia Saudită, Algeria), respectivii se mulțumesc cu înmulțirea anatemelor și culpabilizarea refractarilor. De acum, a schimba viața înseamnă a o reduce cât mai mult cu putință. Dacă fiecare epocă este câmpul unei lupte între tendințe contrare, în ziua de azi mulți ar vrea să închidă orizontul, să ne convertească la o morală de troglodiți. Una este să propovăduiești o politică a sobrietății, alta să descurajezi deplasările ori să incriminezi mașina. Numeroși factori verzi de răspundere avertizează că întoarcerea la turismul clasic ar fi o aberație, acesta fiind deja sufocat de propriul succes. O doamnă primar ecologist din Poitiers, Léonore Moncond’huy, nu a considerat oare binevenit pentru planetă să taie subvențiile pentru Asociația „Rêves de gosse“ („Vise de prunc“), care permitea copiilor cu dizabilități să treacă prin botezul aerului? Dacă e să te iei după numitul primar, „aerianul nu ar trebui să mai facă parte din visurile copiilor“ (16 martie 2021). E în plină desfășurare punerea sub semnul întrebării a automobilului, avionului, camionului, pachebotului, tancului petrolier, ba chiar, la Paris, a scuterului sau a motocicletei. Noul narativ naționalist sau climatic sfârșește mereu ca poruncă intimistă. Nu ne mai rămâne decât să facem recensământul melancolic al lucrurilor care ne sunt interzise în numele planetei, igienei sau apărării frontierelor pline de șanțuri de apărare, grilaje mobile, metereze. Libertatea a ajuns o povară de care doar gardurile ne scapă.
Cetățenii marmotă sunt rugați să rămână culcați, adică lungiți și supuși în același timp. Cea mai mică infracțiune, cel mai mic exces și uite cum contabilizarea carbonului crește, planeta e rănită din vina noastră, vindecarea e întârziată. De unde ideea fixării unor cote individuale de consum pentru limitarea poluării. O nouă aristocrație de sobri în carbon va alcătui elita după care majoritatea va trebui să-și alinieze comportamentul. Nu explica oare un cronicar al postul public de radio că bărbații și femeile, pentru a se seduce, ar trebui să scoată la vedere un bilanț foarte coborât al emiterii de carbon, în loc să producă mașini frumoase sau bijuterii scumpe? Un soi de pașaport climatic făcut să topească inimile. Fiecare dintre noi va avea în curând ecometrul lui, pe post de termometru ecologic, pentru cuantificarea datoriei personale cotidiene. Uitați-vă la noul joc pentru copii, apărut în Franța, în vederea sensibilizării respectului față de planetă — „Familia Zero Deșeuri“: magnifică inițiativă, fără îndoială. Vor înlocui însă, în imaginarul celor mici, epopeea cojilor și sortarea gunoaielor jocurile Cluedo și Trivial Pursuit? Dacă a dori înseamnă a ține să ocupi un spațiu mai mare decât tine (Tennessee Williams), atunci ce mai rămâne din dorință când i se impune o cură de slăbire? Popoare, indivizi, familii sunt cucerite de complexul confetti: a reduce până la extrem spațiul pe care îl ocupi, fiecare rămânând închis în nișa lui. Mulțimile copleșite, care defilează pentru climă ca acelea de flagelatori din Evul Mediu, mărșăluiesc ca victime ispășitoare, nu ca actori politici. Gem, urlă, plâng și rămân tot mai dezarmate pe măsură ce protestează. Ne putem imagina fără greutate că, pentru o generație crescută cu perspectiva dezastrului, hrănită cu laptele terorii și convinsă că Istoria nu o iubește, orice ieșire în afara coconului va reprezenta o considerabilă cheltuială de energie.
