Autor: Virginia Woolf
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Black Button Books
Anul apariției: 2018
Traducere: Anca Dumitrescu & Elena Marcu
În 1929, în eseul intitulat “O cameră doar a ei”, Virginia Woolf nota: „Pentru a scrie ficțiune, o femeie trebuie să aibă bani și o cameră doar a ei.”
Și nu cred că s-a gândit o secundă că acest enunț – simplu, clar și, mai ales, scurt 🙂 , ceea ce reprezintă o raritate în universul woolfian – va deveni un clasic al citatelor feministe. Timp de aproape un secol, va fi repetat, folosit și pomenit de cei care vor pleda pentru independența și emanciparea sexului frumos. Și, în același timp, îi va irita pe cei care se vor încăpățâna să considere că locul femeii este… undeva mai în spatele bărbatului. De care trebuie să depindă financiar, locativ, emoțional și, dacă se poate, total.
Pe mine însă fraza Virginiei Woolf m-a cucerit mai ales pentru că… nu este o metaforă. Ceea ce iar reprezintă o surpriză daca ai citit vreunul dintre romanele ei. De fapt, întregul eseu “O cameră doar a ei” care are la bază două conferințe pe care le-a susținut la Cambridge este caracterizat de limpezimea cu care englezoaica aceasta mai degrabă timidă pune un imens punct pe i când se referă la greutățile întâmpinate de femeile care încearcă să-și depășească limitele într-o societate patriarhală.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
De ce bărbații sunt cei care domină literatura din cele mai vechi timpuri?
În viața de zi cu zi, Virginia Woolf a fost la fel de nonconformistă ca și romanele care i-au adus recunoașterea literară. Feministă înflăcărată, se bucura de independență financiară și avea un soț care nu doar că o lăsa să facă tot ce dorea, dar o mai și susținea în alegerile ei. Așa ceva nici că se mai pomenise în acele timpuri!
Desigur, avea propria cameră – prin urmare, intimitatea necesară scrisului, avea ajutoare în gospodărie – deci timpul necesar cizelării tuturor acelor metafore cu care mi-a scos peri albi în facultate și recunoștea bucuria care se ascundea într-un pahar cu vin fin pe care și-l permitea fără probleme.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
Conștientă că fără aceste avantaje în viața reală nu ar fi avut parte de o viață… literară, Virginia Woolf se folosește de ele în lucrarea sa pentru a explica handicapul pe care îl are, din start, orice scriitoare care încearcă să-și facă loc într-o literatură dominata, dictată și condusă de figuri masculine.
Întrebarea de la care pleacă Virginia Woolf nu este cine știe ce de originală: De ce bărbații sunt cei care domină literatura din cele mai vechi timpuri? Însa răspunsul ei este proaspăt, surprinzător și atât de simplu că-ți vine să-ți dai cu palma peste frunte.
Femeile au fost, mai degrabă, “prizonierele” propriilor case
Marile cărți ale lumii sunt semnate de bărbați pentru că, de-a lungul timpului, femeile au fost, mai degrabă, “prizonierele” propriilor case de care erau nevoite să se ocupe în permanență. Educate să rămână în umbra soților și să se dedice creșterii copiilor, de unde să mai fi avut putere/ răbdare/ timp/ disponibilitate să se apuce să scrie vreo capodoperă la ore mici din noapte?! Asta presupunând că ar fi avut habar să scrie, desigur.
Rarele nume feminine care strălucesc în istoria literaturii schițată GENIAL în manifestul “O cameră a ei” sunt doar excepția care confirmă regula.
Pentru că până și ambițioasele Charlotte & Emily Bronte, Jane Austen sau George Eliot care s-au încăpățânat să-și aștearnă ideile pe hârtie au făcut-o pe furiș în camera comună a casei unde locuiau și pe care o împărțeau cu restul familiei. Întrerupte permanent, obligate să lase condeiul pentru a vedea de treburile domestice, neavând niciun pic de liniște, aceste scriitoare trăiau cu spaima că vor fi prinse… scriind. Jane Austen, de exemplu, se bucura când auzea ușa scârțâind, pentru că, astfel alertată, avea timp să ascundă manuscrisul la care lucra.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
În “O cameră doar a ei” Virgina Woolf îi inventează lui Shakespeare o soră
Pentru a-și susține și mai bine expozeul, Virgina Woolf îi inventează lui Shakespeare o soră la fel de inteligentă și de talentată. Beneficiind de același start în viață, ar fi reușit Judith să ajungă la fel de cunoscută ca William? Ar fi putut ea să scrie piesele fratelui său? Povestea lui Judith, care are la bază puținele informatii care se cunosc despre viața femeilor din secolul al XVI-lea, nu oferă decât o singură variantă de răspuns. Nu. Pur și simplu, nu.
Concluzia este de o simplitate strălucitoare: pentru a reuși să acceadă în cartelul aproape 100% masculin care a pus stăpânire pe gloria literară, o femeie trebuia să fie educată, să aibă timp liber, un spațiu personal și un venit propriu, diferit de al soțului, care să-i permită să facă tot ce dorea, fără să fie obligată să dea socoteală.
Desigur, la aproape un secol distanță, am putea fi înclinați să considerăm analiza Virginiei Woolf prăfuită și depășită.
Dar oare… chiar așa este?
Este analiza Virginiei Woolf prăfuită și depășită?
Când încă mai există atâtea locuri pe Glob unde femeile luptă, la propriu, pentru dreptul lor la educație, pentru o cameră doar a lor, unde bărbații au drept de viață și de moarte – soții asupra soțiilor, tații asupra fiicelor – , pledoaria aceasta pare mai actuală ca oricând.
Singurele pagini mai confuze ale lucrării mi s-au părut cele în care Virginia Woolf pledează pentru o literatură feminină complet diferită de cea masculină. În fond, mintea femeilor nu seamănă cu a bărbaților, prin urmare, spune ea, scriitoarelesunt capabile de enunțuri pe care doar cititoarele le vor înțelege cu adevărat. Din păcate, autoarea își lasă raționamentul cam în coadă de pește, iar pe mine – în ceață totală.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
„Ar fi păcat ca femeile să scrie precum bărbații sau să trăiască precum bărbații sau să arate precum bărbații, deoarece dacă cele două sexe sunt aproape insuficiente, având în vedere vastitatea și varietatea lumii, cum ne-am putea descurca cu unul singur? N-ar trebui ca educația să evidențieze și să consolideze diferențele mai degrabă decât asemănările?”
Recitindu-mi recenzia, îmi dau seama că termenii aceștia prețiosi pe care îi tot folosesc ca “eseu” sau “manifest” ar putea să-ți dea impresia unui text mai degrabă de o scorțoșenie academică. Nimic mai greșit.
“O cameră doar a ei” se citește ca un micro-roman
Multe se pot spune despre Virginia Woolf, dar nu că este plictisitoare. Prin urmare această lucrare cu valențe ideologice se citește, de fapt, ca un micro-roman în care istoria reală se sprijină pe întâmplări imaginate. O plimbare ficțională pe malul unui râu prilejuiește o adevărată călătorie prin literatură. Felul în care naratoarei i se închide în nas ușa bibliotecii de la Oxbridge (unde femeile nu au acces) stă mărturie pentru toate oportunitățile confiscate și interzise sexului slab de-a lungul secolelor. Diferența dintre mâncărurile servite în colegiile pentru bărbați și în cele pentru femei vorbește despre un trecut de inechități, de umilințe feminine și de aroganțe masculine.
Și cu toate acestea, în mod absolut uluitor, nu avem de-a face cu un hate speech la adresa bărbaților. Virginia Woolf își poartă filozofia feministă cu grație, cu umor și cu foarte foarte mult bun-simț. Până și exemplelor de grosolănie masculină ea alege să le raspundă cu o ironie șfichiuitoare, pe care regret că nu a folosit-o mai mult în romanele sale.
Pentru că Virginia Woolf nu a urât bărbații. Doar că a preferat femeile. Și în literatură, și în viața reală…
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
Ce-am scris când am început să (re)citesc “O cameră doar a ei”
Cu eseul “O cameră doar a ei” al Virginiei Woolf m-am întâlnit acum mulți ani, pe băncile facultății. Mai mult “din obligație”, ca să fiu sinceră.
Căci atunci când la cursul de literatură engleză am început s-o studiem pe Virginia Woolf, eu m-am trezit într-o adevărată luptă cu opera ei, total debusolată de elogiile care i se aduceau acestei autoare care mie mi se părea de o tristețe incomensurabilă. Și în felul în care își trăise (și își sfârșise viața), și în scriitură, și în temele alese… Ce mai, nu pricepeam neam de ce toată lumea e căzută în admirație în fața ei!
Într-o zi, printre “Doamna Dalloway” și “Spre far”, s-a strecurat și “O cameră doar a ei”, manifestul literar al feminismului mondial. Desigur, ca orice studentă care se respectă 🙂 , eram foarte interesată de subiect. Însă cartea am deschis-o cu o mare strângere de inimă. Eram sătulă de metaforă în metaforă în metaforă. De punctele de vedere care se schimbau cu o rapiditate zăpăcitoare. De timpul care fie zbura de parcurgeam sute de ani în interiorul aceleiași fraze, fie încremenea de petreceam paragrafe întregi în interiorul aceleeași secunde.
Așa că m-am pregătit sufletește să înfrunt noi experimente… woolfiene. Însă nu am fost deloc pregătită să am de-a face cu unul dintre cele mai frumoase elogii aduse scriitoarelor. Cu una dintre acele opere care mie mi-a schimbat total perspectiva de cititoare.
La vremea aceea, am considerat “O cameră doar a ei” cea mai importantă creație a Virginiei Woolf. La un… eon distanță, o redeschid azi pentru a vedea dacă rămân la aceeași părere 🙂 .
