Cu riscul să mi se ducă buhul ca bloggerița de carte care una-două se plimbă prin cimitire, mi-a fost evident ce urmează să se întâmple când am primit de la Editura Vremea cele două volume semnate Cristiana Trică și intitulate Povești din Bellu.
Căci mormintele prezentate în ele arată atât de spectaculos încât era musai să le văd cu ochii mei. Nu mai vorbesc de capitolele care le însoțesc și pentru care autoarea a făcut o muncă titanică de documentare.
CĂRȚILE POT FI CUMPĂRATE DE AICI
Așa că, înarmată cu cele două cărți, m-am înființat într-o sâmbătă ploioasă în poarta cimitirului în căutarea celor mai frumoase morminte, în principal, și a unuia cu adevărat tulburător, în special: cel al familiei Poroineanu, fotografiat chiar pe coperta primului volum Povești din Bellu.
Cavoul de la Figura 18Bis, linia 25 (așa cum figurează pe harta cimitirului), din apropierea aleii principale, a devenit de-a lungul timpului loc de pelerinaj pentru îndrăgostiți, dar și pentru vânătorii de mistere. O legendă urbană (iar eu mă dau în vânt după ele!) susține că sculptura neagră, din bronz, realizată de Raffaelo Romanelli, stă mărturie unei dragoste interzise. Căci femeia, întinsă pe patul de moarte, și bărbatul prăbușit peste ea, devastat de durere, ar fi trăit o poveste pătimașă de dragoste… până în ziua în care au descoperit că sunt frati. Nesuportând povara incestului, s-ar fi sinucis. Câteva zile mai târziu, tatăl lor, copleșit de pierderea uriașă suferită, își ia și el viața.
Dar… Există oare vreo fărâmă de adevăr în această istorie fabuloasă?
Iată ce a aflat Cristiana Trică din surse documentate istoric.
Povești din Bellu, istorii adevărate
Cele două personaje imortalizate în emoționantul monument au fost, într-adevăr, frați: Constantin (născut în 1843) și Eufrosina Poroineanu (venită pe lume trei ani mai târziu). Ei sunt copiii din a doua căsătorie a serdarului Sache Poroineanu, din Târgoviște, considerat unul dintre cei mai bogați oameni din județul Dâmbovița la vremea respectivă, extrem de activ și în domeniul literaturii: a scris poezii, a cules proverbe și zicători, a tradus din Alfred de Lamartine.
Constantin Poroineanu a fost un frate afectuos, atent la educația surorii lui mai mici, după cum o demonstrează scrisorile pe care i le trimite în perioada în care tânăra domnișoară era eleva elitistului Pensionat Domnesc de Fete din București, transformat ulterior în Școala Centrală de Fete (pe care a absolvit-o, mult mai recent, și… sus-semnata 🙂 !!! Pentru că uneori atât de mică e lumea și atât de scurt e timpul).
Nu gândi că, odată ieșită din pension, ai terminat totul, nu mai ai trebuință de nimic. Nu, soro, nu! Ba din contră, tocmai acasă, unde ai destule ore de repaus, urmează a le întrebuința cu lucrul, cu afaceri de-ale casei, în fine: cu lectura, singura în stare a te face a nu uita limba franceză, a nu uita cele studiate.
Constantin Poroineanu, fragment de scrisoare
În timp ce Constantin, aflat în străinătate, se arăta mândru de transformarea surioarei lui într-o tânără educată, Eufrosina îi scrie în 1869 cu evidentă afecțiune:
Anul acesta ai fost trei părți departe de noi și una cu noi (…) A-ți descrie bucuria ce mi-a produs vederea fotografiei tale îmi este imposibil, mai cu seamă că nu mă așteptam a-ți vedea figura încadrată într-o barbă atât de impozantă. Aproape să fii ca Știrbei de maiestuos.
Eufrosina Poroineanu, fragment de scrisoare
Într-o altă scrisoare nedatată, Eufrosina îi scrie lui Constantin:
Afecțiunea ta, pe care voi conta veșnic, este inestimabilă pentru mine. Iubește-mă deci întotdeauna și amintește-ți, fratele meu, că sora ta nu încetează să se gândească la tovarășul copilăriei sale.
Eufrosina Poroineanu, fragment de scrisoare
CĂRȚILE POT FI CUMPĂRATE DE AICI
De ce niciunul dintre frați nu s-a căsătorit niciodată?
Numai și din aceste fragmente, relația extrem de caldă dintre cei doi frați Poroineanu este evidentă. Iar ceea ce i-a nedumerit pe cei care au studiat de-a lungul timpului istoria acestei familii a fost faptul că niciunul dintre ei nu s-a căsătorit niciodată, deși Constantin era bogat și generos, iar Eufrosina – elegantă și cultivată. Mai mult, după moartea părinților, cei doi au rămas să-și poarte reciproc de grijă și să-și țină de urât.
Revenit în țară, Constantin a continuat tradiția liberală a familiei și s-a implicat în politică, ajungând parlamentar și fiind autorul mai multor proiecte de lege, dar și în acțiuni de binefacere. A susținut mai ales dezvoltarea educației, mai întâi, pe plan local, în Caracal, apoi și la nivel central, contribuind la înființarea Societății Române de Geografie.
În acest timp, Eufrosina se îngrijea de proprietatea din strada Corabiei nr. 3 din București unde ducea împreună cu fratele ei un trai liniștit, tihnit și discret. Numele ei nu figurează în presa vremii, nefiind o figură obișnuită a mondenităților Capitalei. Ce se știe însă este ca frații Poroineanu obișnuiau să călătorească foarte des, în toată Europa, uneori de plăcere, alteori pentru a-și rezolva diverse probleme de sănătate.
„12 șerpi simbolizând bârfelile…”
Această viață liniștită primește însă în 1902 o lovitură cumplită: în noaptea de 14 spre 15 februarie, Eufrosina Poroineanu se stinge în casa de pe strada Corabiei de tuberculoză ganglionară. Avea 57 de ani.
4 ani mai târziu, o știre din presa vremii anunța că monumentul funerar comandat de Constantin Poroineanu a fost finalizat. Inițial, ansamblul cuprindea și alte elemente: “Din cei 12 șerpi simbolizând bârfelile, care se aflau la picioarele catafalcului Eufrosinei Poroineanu, n-au mai rămas decât doi”, se arată într-o lucrare consultată de autoarea cărții Povești din Bellu.
Oare despre ce „bârfeli” o fi fost vorba? Nimeni nu (mai) știe cu exactitate, dar având în vedere legenda care înconjoară azi monumentul putem bănui.
La 6 ani de la moartea surorii sale, pe 15 septembrie 1908, Constantin Poroineanu se sinucide, șocând Bucureștiul. A dus cu el în lumea de dincolo misterul unei vieți atât de discrete, motivele sfârșitului său cutremurător și semnificația celui mai tulburător cavou din cimitirul Bellu.
Aceasta este adevărata istorie a fraților Poroineanu. Este realitatea mai puțin emoționantă decât legenda?
Dupa părerea mea, nu.
În schimb, mormântul trebuie văzut în realitate. Oricât de fidele ar fi fotografiile din excelentul volum Povești din Bellu, ele nu te pregătesc nici pentru dimensiunea cavoului (este uriaș!), nici pentru detaliile care te izbesc prin acuratețe și emoție. Pe mine una m-a lăsat fără cuvinte!
CĂRȚILE POT FI CUMPĂRATE DE AICI
! IMPORTANT ! Dacă dorești să susții mica echipă de la anaarecarti.ro, cumpără cărțile care te interesează prin intermediul blogului nostru. Vei găsi în articolele noastre linkuri către diferite librării online.
Dacă o faci, pe tine nu te costă nimic în plus. Însă mie și lui Oliver gestul tău de gentilețe ne aduce un mic comision care ne ajută să facem mai departe lucrul la care ne pricepem cel mai bine – să-ți vorbim despre cărți. Dar, mai ales, ne aduce bucuria de a vedea că, deși ne desparte un ecran, ești alături de noi și ne înțelegi și apreciezi eforturile noastre de zi cu zi de a rămâne cel mai patimaș blog de carte din România. Și, desigur, blogul tau preferat 🥰❤!
