Cine a fost primul român care a avut automobil este o întrebare la care nu am știut niciodată că aștept un răspuns 😅… până să citesc cartea Cristianei Trică, “Povești din Bellu”.
Căci cele două volume care, din punctul meu de vedere, constituie hitul editurii Vremea, nu se ocupă doar de felul în care își petrec eternitatea figurile celebre ale României. Ci și de ceea au făcut în efemera lor trecere pe acest pământ.
Iar baronul Barbu Bellu (1825 – 1900) a făcut… de toate 😄. Istoria lui este descrisă pe larg în cartea Cristianei Trică, dar eu am ales să mă concentrez în articolul meu doar asupra legăturii lui cu impresionantul cimitir de azi și, mai ales, asupra informației că… da, el este primul român care a speriat Bucureștiul cu o mașinărie nemaivăzută până atunci: un automobil.
În 1863, Barbu Bellu (care avea în acel moment 38 de ani) a moștenit de la unchiul său, Dumitru Bellu, vechea casă Ienăchiță Văcărescu din Calea Victoriei și grădina Bellu din Dealul Filaretului, „foarte întinsă și renumită pentru petrecerile ce se făceau acolo, cu frumoasele alei și minunatele ronduri de flori”, după cum era descrisă în epocă. În timp ce casa a păstrat-o până în 1887 (când apare în documente ca având alt proprietar), de grădină a scăpat rapid.
A vândut primăriei grădina Bellu din Dealul Filaretului
“În 1864, această grădină a fost cumpărată de primăria orașului și transformată în loc de îngropăciune, fiind cel mai mare și mai impresionant cimitir din țară. Numai de la baronul Barbu Bellu putea cumpăra primăria Bucureștilor acea grădină minunată, cu atât mai mult cu cât în 1862 el fusese ministru al Cultelor”, subliniază istoricii, citați de Cristiana Trică în “Povești din Bellu”.
Afacerea nu a făcut mari valuri în epocă… sau cel puțin nu la fel de mari ca apariția baronului Barbu Bellu în București la volanul unui automobil Peugeot, pe care și-l adusese de la Paris. Se întâmpla în 1889, iar mașinăria făcea senzaţie pe străzile Capitalei, chit că nu depăşea viteza de 18 km/h şi avea doar patru cai putere. Dar așa ceva nu se mai văzuse vreodată, istoria reținându-l astfel pe Barbu Bellu ca fiind primul posesor de autovehicul de la noi din țară.
Presa vremii consemnează o mărturie a baronului faţă de mai-marii Bucureştiului, cu privire la apariţia automobilului:
Domnilor, aş vrea să vă cer povăţuiala într-o istorioară ce nu-mi dă pace de niscavai vreme. Aş vrea să mă consultez cu înţelepciunile voastre. La Paris, domnii Armand Peugeot şi Leon Serpollet au creat un fel de trăsură cu motor, automobil îi spun ei. Doresc să aduc această invenţie aici, la Bucureşti, dar nu ştiu ce-ar spune oamenii. Să nu crează că voiu a epata, într-o urbe în care mulţi sunt nevoiaşi.
Barbu Bellu
Trăsura cu motor a baronului avea portbagajul în faţă şi era, de fapt, o geantă
Presa auto de azi descrie „trăsura cu motor” a baronului care arăta cu totul diferit faţă de maşina Peugeot din timpurile noastre. Portbagajul era în faţă şi era, de fapt, o geantă. Autovehiculul era acoperit parţial cu un fel de umbrelă, avea faruri şi un levier lung pe post de frână. Dar poate cel mai pitoresc element era transmisia, care se făcea cu lanţ, ca la bicicletă, zgomotul fiind destul de mare. Automobilul lui Bellu era unul dintre cele trei-patru care existau în toată lumea, iar la apariţia pe străzile Capitalei unii îşi făceau cruci largi, alţii căscau ochii mari.
La moartea lui Barbu Bellu, pe 16 august 1900, ziarele vremii aveau să scrie: „Se stinse Baronul Bellu, cel cu automobelu'”. Este îngropat în cimitirul care-i poartă numele, sub o lespede de marmură pe care încă se mai distinge blazonul cu inorog al familiei.
Cum era perceput de contemporani primul român care a avut automobil
Barbu Bellu era un om generos, nu încape îndoială, scrie Cristiana Trică în “Povești din Bellu”. Din „buzunarele lui înțesate ca niște dughene de negustor scotea „ba un inel, ba o brățară, ba un ceasornic mic în aur și email, ba o batistă fină în dantele”, cadouri pe care le oferea comesenilor, mai ales doamnelor. Dăruia cu stil și „fiecare lucrușor avea istorioara și biografia lui; nu erau camelotă (lucruri fără valoare, n.n), ci amintiri din diferite ocazii, de la diferite persoane, pe care le descria cu amănunte, mângâind și punând în valoare obiectul înainte de a-l preda destinatarului”.
Călătorind odată de plăcere către mănăstirea Suzana, într-un car, câțiva napoleoni de aur i-au căzut din buzunare în fânul așternut pentru confortul călătorilor. Însoțitoarele sale s-au grăbit să recupereze banii, dar baronul le-a oprit „cu un gest de mare senior” spunând: „Lăsați-i, că o să-i găsească omul diseară acasă și o să-i prindă bine, că o fi om sărac!”
