Atât de entuziasmată am ieșit din sala de cinematograf după ce am văzut “Napoleon”, încât n-am înțeles nimic ulterior din criticile… criticilor care au demolat, efectiv, filmul regizat de Ridley Scott.
Să ne înțelegem: departe de mine gândul de a intra în vreo polemică! Mai ales că, spre deosebire de recenziile de carte – cu care știi prea bine că nu glumesc!, eu cu cronicile de film doar mă joc, încercând să-ți spun o părere sinceră de spectatoare a cărei singură pretenție e să petreacă o seară agreabilă la cinema.
Dar totuși chiar atât de mare să fie diferența între părerea mea și… părerea lor?
Să vedem…
În primul rand, contextul. Ți-am spus deja că filmul “Gladiatorul” mi l-a scos în cale pe fostul-meu–viitor-soț, aka Russell Crowe (nu mai intru în detalii, ai aici întreaga istorie de amor 🙂 ). Ce nu am apucat însă să-ți spun e că de la Gladiatorul încoace eu mă înființez la fiecare film semnat Ridley Scott fără să mă mai intereseze nimic altceva. E suficient să aud ca el l-a regizat și îmi las rând la coada la bilete. Și tot de la Gladiatorul încoace, am o mega slăbiciune pentru Joaquin Phoenix pentru felul în care l-a interpretat pe Commodus, în general, și pentru scena în care-și sugrumă tatăl, în special. Dialogul lor, care conține acea replică uluitoare: “Your Faults as a Son is my Failure as a Father”, este unul dintre momentele mele preferate de cinema ALL-TIME!!!
Prin urmare, având în vedere că “Napoleon” bifează două din trei (Scott & Phoenix), înțelegi de ce nu aveam cum să-l ratez.
Napoleon, generalul
Filmul prezintă ascensiunea lui Napoleon Bonaparte (Joaquin Phoenix) de la un militar de carieră la unul dintre cei mai importanți lideri din istorie punand accent pe marile bătălii ale acestuia. Și pe care eu una le-am așteptat cu nerăbdare. Ceea ce este de-a dreptul surprinzător având în vedere că pe mine peliculele de război mă interesează vag spre deloc, preferând să le las în seama bărbaților, iar eu să-mi văd liniștită de cele fantastice. Sau de cele cu Russell Crowe. Care sunt, oricum, și ele fantastice 🙂 .
Explicația interesului meu cu totul neobișnuit are legătură, desigur, cu Ridley Scott care este, după părerea mea, un adevărat magician al scenelor de luptă. Și… OMG!!!, cum i-au ieșit (și de data aceasta!). Austerlitz, Waterloo, marșul halucinant prin Rusia înghețată… aproape că m-am ales cu febră musculară, atât de încordată le-am urmărit.
Redarea confruntării de la Austerlitz în care soldații austrieci își găsesc sfârșitul în lacul înghețat (unde au fost atrași de Napoleon care apoi l-a bombardat) este cea care dă măsura geniului acestui regizor pe care presa internațională l-a poreclit “Generalul” pentru felul în care… își conduce trupele la filmare. Un general de care cred că până și Napoleon ar fi fost tare mulțumit!
Ca să nu avem vorbe, nu-ți ascund că filmul are și unele scene aproape imposibil de privit de firile mai sensibile și mari iubitoare de animale. Adică, ok, evident, oamenii mor în razboaie, dar putem lăsa, vă rog, caii în pace?! Mărturisesc că efectiv am închis ochii atunci când un armasar a fost făcut bucăți undeva, cam pe la începutul filmului, și m-am întrebat îngrozită dacă vor mai fi astfel de scene până la final. (AU FOST!!!)
Napoleon bombardează piramidele… și istoricii iau foc 🙂
În schimb, tot balamucul creat de specialiști în jurul secvenței în care Napoleon bombardează piramidele din Egipt pe mine m-a amuzat. Înțeleg că este o licență artistică a lui Ridley Scott și că în realitate nici vorbă de așa ceva, dar totuși de ce atâta revoltă din partea istoricilor? A mers cineva la filmul acesta crezând că va vedea un documentar caracterizat prin acuratețe istorică?! Și, între noi fie vorba, mie nici măcar nu mi s-a părut atât de deplasată decizia regizorului de a-l pune pe arogantul de francez să-i deranjeze puțin pe faraoni din somnul lor etern. Vorba aceea, dacă nu Napoleon, atunci cine?
Lista de exagerări și de inexactități de care se face “vinovat” Ridley Scott e lungă și o poți găsi pe o mulțime de site-uri. Cumva, pare că mai nou toată lumea și-a dat doctoratul în Napoleon. Eu, nu. Și nici Ridley Scott. Prin urmare, te sfătuiesc să abordezi acest film ca fiind ceea ce este, adică o ficțiune cu accente istorice și biografice, și să te bucuri de el. Istoria se învață la școală, în biblioteci, din manuale, documentare și lucrări scrise de specialiști, nu în sala de cinema, ronțăind floricele și închizând ochii când Marie Antoinette este decapitată pe marele ecran. În prim plan!
Napoleon, bărbatul
Bărbatul în fața căruia tremurau armate & țări + suveranii lor se pierde în fața lui Joséphine, care nu este dotată doar cu o frumusețe tulburătoare, ci și cu o minte pe măsură. Din cauza acestei femei, pe care a ales să și-o facă Împărăteasa, Napoleon va cunoaște agonia și extazul, raiul și infernul (cu toate cercurile sale).
Căci relația dintre cei doi nu este niciodată clară. Nu știi când se iubesc și când se urăsc, când se doresc cu patimă sau se resping cu dispreț… Și nu poți să nu înțelegi frustrarea lui Napoleon care nu a putut niciodată să dicteze în propria-i căsnicie așa cum o făcea pe câmpul de luptă. Practic, stăpânul Europei, care, în treacăt fie spus, nu dovedește cine știe ce rafinament prin așternuturi, vede cum în budoarul soției sale nu este respectată niciuna dintre poruncile lui: Joséphine nu-i este nici loială, nici supusă și nici nu catadicsește să-i dăruiască un moștenitor.
Tot la capitolul “Oare am văzut același film?”, trec și părerea criticilor care susțin că între Joaquin Phoenix și Vanessa Kirby (interpreta lui Joséphine, o actriță pe care eu am descoperit-o în serialul “The Crown”) nu a existat pic de chimie, prin urmare pelicula ar bifa un eșec inclusiv pe acest palier. Or mie mi s-a părut că Joaquin și Vanessa au fost PERFECȚI în rolurile a doi străini, un militar bădăran și o aristocrată sofisticată, cu atât de puține lucruri în comun, uniți de ambiția ei și despărțiți de ambiția lui.
Napoleon, generosul 🙂
Lucrul care m-a deranjat însă cel mai tare la toate părerile mai mult sau mai puțin avizate pe care le-am citit despre “Napoleon” a fost faptul că NIMENI nu vorbește despre bijuteriile absolut fabuloase pe care Joséphine le primește de la generosul Napoleon. Și hai că din partea bărbaților nu mă așteptam la cine știe ce reacție, dar nici măcar criticii de sex feminin?!!!
Colierele, cerceii, brățările pline de safire, rubine, diamante pe care le afișează Joséphine (o piatră prețioasă nu ratează!, îți spun) sunt atât de elaborate, atât de opulente încât nu mi-am putut lua ochii de la ele. Și sunt absolut sigură că, în acele clipe, am ratat tot ce se întâmpla pe restul ecranului. Fie și numai de dragul lor va trebui să văd filmul încă o dată. Ca să le studiez mai bine… Iar Ridley Scott ar putea să scoată, în loc de “extended version”, un “jewell’s cut”, ca să zic așa. Chiar nu m-ar deranja.
Tiara lui Josephine, o nouă controversă
Ah, stai, mint! Am citit totuși ceva despre bijuteriile din acest film într-un articol. Desigur, o nouă controversă, de data aceasta în legătura cu tiara purtată la încoronare de Joséphine care nu s-ar potrivi cu cea reală. Ceva de genul: nu erau smaralde, ci perle, nu erau dispuse în formă de cruce, ci de floare și parca nici Joséphine nu arăta așa de bine în realitate 🙂 .
Îți spun, mori de râs (sau te enervezi – eu am ales prima variantă) cu toți acești specialiști care în loc să se bucure de un film artistic îl tratează de parcă ar fi o lucrare de doctorat despre viața și epoca lui Napoleon.
Eu atât mai adaug și te las: gândește-te că, având în vedere trendul “politically correct” de la Hollywood, ne-am fi putut trezi cu un Napoleon de culoare care să se îndrăgostească de… un Josephin cu ochi migdalați. Bănuiesc că atunci nimeni nu ar mai fi avut nimic de comentat.
P.S. Ah, pentru că #nusuntirinamargaretanistor, mi-e și frică să verific ce părere a avut dumneai despre “Napoleon”. Nu de alta, dar mi-e tare dragă 🙂 !
