Pe 19 noiembrie 1938, Mihail Sebastian nota în jurnalul său:
De două zile, în garsoniera mea. Ar trebui să ţin minte că ăsta a fost unul din visele mele vechi — şi ar trebui să fiu mulţumit. Totuşi, duc de cîteva zile o inimă cenuşie. Nici o speranţă, nici o aşteptare, nici o hotărîre. E o cameră mare, albă, cu multă lumină, la etajul VIII. E drept că e pe Calea Victoriei — lucru care în principiu îmi displace — dar, de la înălţimea la care sunt, nu se mai poate spune că locuiesc pe o stradă anumită. Am o terasă, destul de încăpătoare — ar primi cu uşurinţă trei chaise-longuri deschise — şi de acolo cuprind în semicerc jumătate Bucureşti. E, ca peisaj, ceva din intrarea în rada New Yorkului. Plutesc între building-uri.
Mihail Sebastian, Jurnal
Ei bine, un colț din această garsonieră a fost recreat (sau reimaginat) în cadrul expoziției „Întâlniri. Sau cum se naște o lume nouă”, organizată La Mița Biciclista, la etajul 2 al celebrei clădiri din strada Biserica Amzei.
Iar eu, admiratoare pătimașă a lui Mihail Sebastian – după cum se știe, nu aveam cum s-o ratez. E drept însă că nu mă așteptam la avalanșa de sentimente din sufletul meu.
Fotografia actriței Leny Caler
Atâta emoție… să-i văd lucrurile personale aranjate pe biroul la care scria sub fereastra care dădea în Calea Victoriei. Inclusiv fotografia actriței Leny Caler de care s-a legat cu o iubire plină de năbădăi.
Multă curiozitate… care m-a făcut să-mi bag nasul, când toată lumea era (sper!) cu spatele la mine, în agenda în care sunt trecute mai multe numere de telefon, inclusiv cel al lui Mircea Eliade, de am simțit că mi se taie picioarele.
Bucuria… de a-l vedea fericit din instantaneele surprinse în vacanțe, la munte, înainte să se avânte pe pârtia de schi, pentru care făcuse o adevărată pasiune.
Revolta absolut inutilă… la gândul că toți cei lângă care apare în fotografii l-au părăsit și l-au uitat, în momentul în care antisemitismul a început să muște tot mai adânc din societatea românească.
Pentru un om care prețuia prietenia mai mult decat orice, singurătatea la care l-au condamnat prietenii săi, orbiți de ideologia legionară, a fost teribilă. Inclusiv Mircea Eliade, pe care, oricât de mult l-aș iubi, nu-l voi ierta niciodată pentru felul în care și-a tratat prietenul evreu.
Singur în garsoniera din Calea Victoriei, fără să schimbe nicio o vorbă zile în șir cu nimeni, Mihail Sebastian citește, scrie articole, rescrie romanul „Accidentul”, lucrează la piesele sale, traduce, învață limba engleză, ascultă muzica clasică.
În tot acest timp, larma veselă a celui mai important bulevard al Capitalei e înlocuită încet-încet de cadența marșurilor legionare, țipete speriate și urlete pline de ură, împușcături, bătăi.
Iar de sus, de la fereastra de la etajul 8, Mihail Sebastian le vede pe toate.
Niciun telefon, de la nimeni. Mircea, Nina, Marietta, Haig, Lilly, Camil – au murit cu toții. Și îi înțeleg așa de bine!
Mihail Sebastian, Jurnal, 2 ianuarie 1938
Ce-a scris Mircea Eliade la moartea lui Mihail Sebastian
Pe 29 mai 1945, Mihail Sebastian a fost lovit de un camion pe Bulevardul Regina Maria din Capitală, în apropierea unei stații de tramvai. A murit la câteva minute după impact.
La vestea decesului, Mircea Eliade, care se afla în acel moment în Portugalia, scria în Jurnalul său:
Aflu acum, noaptea, de la Radio România, că Mihail Sebastian a murit ieri, la 12,30, în urma unui accident de circulaţie. Vestea mă emoţionează prin absurdul ei. Mihai a trăit, fără îndoială, o viaţă de cîine în aceşti ultimi 5 ani. A scăpat de masacrele rebeliunii din ianuarie 1941, de lagărele antonesciene, de bombardamentele americane, de tot ceea ce a urmat după lovitura de stat din 23 august. A văzut căderea Germaniei hitleriste. Şi a murit într-un accident de circulaţie, la 38 de ani!
Îmi amintesc prietenia noastră. În visurile mele, era unul din cei 2-3 oameni care mi-ar fi făcut Bucureştiul suportabil. Chiar în climaxul meu legionar, l-am simţit aproape. Am cîştigat enorm din prietenia lui. Contam pe această prietenie, ca să mă întorc în viaţa şi cultura românească. Şi acum – s-a dus, călcat de o maşină! Cu el se duce încă o bucată bună, şi foarte frumoasă din tinereţea mea. Mă simt şi mai singur. Majoritatea oamenilor pe care i-am iubit sînt acum dincolo… La revedere, Mihai!
Mircea Eliade, Jurnal
Cuvinte frumoase, emoționante, dar atât de inutile în întârzierea lor… Dacă în loc să scrie în jurnal despre prietenia lor, Mircea Eliade i-ar fi arătat-o lui Mihail Sebastian atunci când acesta a avut mai multă nevoie de ea, poate că autorul superbei piesei Jocul de-a vacanța n-ar mai fi trăit o viaţă de câine…
Expoziția e deschisă până pe 1 februarie
Expoziția „Întâlniri. Sau cum se naște o lume nouă” este curatoriată de Andreea Apostu și Edmond Niculușcă și poate fi vizitată până pe 1 februarie.
Vizitatorii sunt invitați să descopere 7 povești emoționante ale unor prietenii, iubiri și legături umane care au fost testate de dictatură, război și trecerea timpului. Unele au rezistat. Altele…
💎Lena Constante & Harry Brauner – O iubire mai lungă decât detenția
💎Alexandru Paleologu & Nicolae Steinhardt – Rezistența prin prietenie
💎Mihail Sebastian – Uitarea lucrului celui mai de preț
💎Horia Bernea & Irina Nicolau – Frumusețea care se naște
💎Ion Vianu & Matei Călinescu – Antidot împotriva uitării
💎Gheorghe Ursu – Loialitate. Și moarte
💎Eugen Jebeleanu și Yann Verburgh – Celui căruia n-am știut să-i țin mâna decât pentru câteva clipe
