Nu cred că exagerez spunând că, din punct de vedere literar, adolescenţa mi-am trăit-o sub semnul lui Mircea Eliade.
“Romanul adolescentului miop” nu a fost doar cartea prin care am făcut cunoştinţă cu mintea lui uluitoare. Datorită ei, am învăţat, cu adevărat, să citesc şi am înţeles importanţa unor lecturi ordonate. Până atunci, mă autoserveam la întâmplare din biblioteca tatălui meu. Mi-a arătat cum trebuie să mă apropii de un scriitor şi de opera lui. Mi-a desluşit arta notiţelor. M-a ajutat să-mi fac un program astfel încât să mă pot ţine şi de şcoala, dar şi să zburd printre autori şi titluri care nu erau în programă.
Eliade m-a învăţat să dorm cât mai puţin ca să citesc cât mai mult 🙂
Dacă ai citit şi tu “Romanul adolescentului miop”, atunci ştii că nu aveam cum să ratez nici metoda vrăjitorului de Eliade prin care să ajung să dorm din ce în ce mai puţin ca să pot citi din ce în ce mai mult.
Apoi, pe măsură ce am îmbătrânit, formula magică a lui Eliade care îmi scurta somnul nu a mai funcţionat. Azi, dacă nu dorm 7-8 ore pe noapte, mă transform într-unul dintre acei zombie de care îmi este atât de frică. Dar nu voi uita niciodată vraja zorilor de zi când îi auzeam pe cei din casă cum se trezesc în timp ce eu închideam cartea şi începeam să mă pregătesc ca să plec la liceu. În clipele acelea care precedau zgomotele mici pe care le făcea mama prin bucătărie când punea de cafea trăiam o senzaţie de fericire (cam plină de aroganţă, îmi dau seama azi) pentru că tocmai reuşisem să mai fur timpului încă o noapte pe care să o dăruiesc cărţii.
(… Să ridice mâna cine nu s-a repezit să caute pe google formula magică a lui Eliade prin care poţi câştiga mai mult timp pentru citit! 🙂 )
Ajunsesem să fetişizez romanul lui Eliade, Maitreyi
Prin urmare, nu e de mirare că, deşi nu apucasem încă să-l ţin în mâini, ajunsesem să fetişizez romanul său, Maitreyi. Iar atunci când l-am citit… vai!!! (atenţie!, alerta de diabet), nu visam decât la o dragoste la fel de exotică precum idila pe care el a trăit-o pe când se afla în India, la studii, în compania fecioarei de 16 ani, pe care o cunoaşte în casa maestrului său.
Desigur, ani mai târziu, când am aprofundat povestea din spatele… poveştii, mi-am schimbat enorm părerea despre relaţia dintre Mircea Eliade şi Maitreyi. Dar asta nu înseamnă că am renunţat la visul de a trăi o dragoste exotică. Nu, nu! 🙂
Atât de entuziasmată am fost de cărticica pe care o deţin şi azi încât abia recent am observat că prefaţa ei este scrisă de un alt super mega ultra uber preferat al meu, Mihail Sebastian. Îţi dai seama?! Am deschis Maitreyi de ‘nshpe mii de ori, sunt pline paginile de sublinierile şi de adnotările mele, dar prefaţa n-am citit-o niciodată. Nu mi-a trebuit!
Maitreyi ascundea o comoară de care eu habar n-aveam
Până recent, când şocată de această adevărată comoară care se ascundea în biblioteca mea fără ca eu să ştiu, am început s-o citesc… ca să descopăr că Mihail Sebastian mi-a confiscat mie toate cuvintele şi trăirile din tinereţe ca să-si scrie el recenzia 🙂 .
Prin urmare, pentru că ştii că eu sunt de părere că unele lucrurile trebuie lăsate netulburate, iar atunci când vorbeşte Sebastian eu una aleg să… tac şi să ascult, îţi propun mai jos consideraţiile lui pe marginea romanului Maitreyi.
Cu care eu sunt total de acord. Şi îl susţin pe Sebastian inclusiv în entuziasmul lui exagerat, pentru care unele voci l-au criticat. Dar da, cred cu tărie că aşa trebuie citită această carte. Cu toată inima. Cu exaltare. Cu ochii plini de sclipiri şi mintea, plină de dorinţă.
Ah, da, şi dacă îmi permiţi un sfat, citeşte-o cât mai la tinereţe. Când caii sunt încă verzi pe pereţi…
Ce a spus Mihail Sebastian despre „Maitreyi”
Textul publicat de Mihail Sebastian în România literară, pe 6 mai 1933, folosit ulterior ca prefață a romanului:
Dacă aș fi cu desăvârșire sincer cu mine și cu dumneata, cititorule, aș tipări aici, în locul cronicii literare, o singură mărturisire: nu pot să scriu despre „Maitreyi”. Cu asta aș termina socotelile și am trece mai departe, să vorbim despre altele, cărți, probleme, literare polemici, idei, că sunt, slavă Domnului, destule. Se întâmplă și în viață – nu-i așa ? – lucruri pe care le păstrezi exclusiv pentru tine și peste care arunci o lespede interioară, niciodată bănuită de ceilalți.
Aș fi atât de bucuros să am curajul de a face același lucru cu „Maitreyi”! Cartea aceasta îmi deschide atâtea porți intime, încât a vorbi despre ea mi se pare un act de proprie devastare. Nu e o lectură pe care o judec. Este un ceas de viață proprie asupra căruia sunt silit să fac un oribil referat. Ar fi trebuit – toți cei care am citit „Maitreyi” – să oblonim în noi povestea asta și să convenim a o trece în tăcere, fiecare păstrând-o pentru consolările sau dezastrele lui personale.
Niciodată, exercițiul criticii nu mi s-a părut mai sterp
Se zice că oamenii care supraviețuiesc unei mari catastrofe – un naufragiu sau un incendiu – nu vorbesc niciodată între ei despre ce s-a întâmplat. „Maitreyi” este un asemenea dezastru sufletesc. După ce ai închis cartea, viața din jur ți se pare scăzută, mediocră, nici suficient de trivială măcar, cu toate orizonturile trăite. Pentru o bună bucată de vreme, „Maitreyi” te dezadaptează. Ți se pare deșert să te duci la lucru, să saluți, să scrii. Te apleci asupra vieții tale, ca asupra unui destin străin. Îți trebuie o convalescență de câteva zile ca să revii la agenda ta de avocat, profesor, gazetar, sau ce se întâmplă să fii. În cazul nostru – din nefericire -, critic literar.
Niciodată, exercițiul criticii nu mi s-a părut mai sterp. Comentarii, comentarii… Știu atât de bine că există în „Maitreyi” un punct de foc pe care nici eu, nici nimeni nu-l va capta! Și totuși, iată, sunt gata să dau ocolul cărții și să precizez „judecăți de valoare”, ca un farmacist, care, când a spus prețul unui gram de mercur, crede că a spus ceva despre esența mercurului.
Simplul gând de a vorbi despre cartea asta mi se pare o trădare
Simplul gând de a vorbi despre cartea asta într-o cronică săptămânală, de a o înscrie deci într-o „mișcare literară”, de a o pune alături de alte nume și opere, acest simplu gând mi se pare că este de la început o trădare, căci „Maitreyi este un fapt unic, fără precedent, un fapt pe care ar trebui să-l iubim și să-l înțelegem în afară de orice deprinderi curente de judecată critică.
Mă întreb cum anume vă voi face lămurit acest lucru. Aducându-mi aminte că am scris aici despre atâtea cărți bune și proaste, nu știu cum să vă spun mai categoric că „Maitreyi” trebuie scoasă din rândul lor, că nu este vorba acum de o carte excelentă sau detestabilă, ci de altceva, pentru care toate formulele noastre critice sunt insuficiente. Talent, psihologie, emoție, profunzime, atmosferă, constructie etc., etc., etc. Cât de inexpresive sunt jucăriile acestea critice.
Destinul știe să-și aleagă oamenii…
„Maitreyi” le depășește pe toate. „Maitreyi” îl depășește pe Mircea Eliade însuși. „Maitreyi” este un miracol împlinit. Mircea Eliade, – acest Mircea Eliade cu care scriem în aceeași redacție, cu care mergem la cinematograf, pe care îl necăjim și care ne necăjește în discuții amicale -, el nu are în împlinirea acestei întâmplări miraculoase care se numește „Maitreyi” decât rolul unui martor. Fiecărui timp, probabil, îi trebuie o carte frumoasă de iubire. „Daphnis și Cloe”, „Paul et Virginie”. „Maitreyi” este această carte de iubire. Destinul l-a solicitat pe Mircea Eliade să o scrie și să ne-o dea. Vedeti, destinul știe să-și aleagă oamenii. (…)
E neîndoios că istoria literară românească va păstra cartea aceasta pentru nenumărate argumente de ordin artistic. Într-o epică plină de averi, arendași, revoltați sociali de stil sămănătorist, cucoane sentimentale și eroi superiori ratați în provincie, într-o asemenea epică oamenii, culorile, situatiile, portretele lui Mircea Eliade însemnează o puternică și decisivă revolutie. Lucru pe care l-am remarcat și altă dată când am vorbit despre turburătoarea domnișoară Roth din „Isabel”.
Mircea Eliade îi deschide romanului românesc ținuturi umane noi
Paul Sterian îmi spunea de curând că plecarea lui Mircea Eliade în Indii echivalează pentru romanul românesc cu plecarea lui Delacroix în Algeria pentru plastica franceză. Comparația mi se pare neasemuit de fericită. Cine a văzut vreodată o colecție Deloacroix va verifica această apropiere. Mircea Eliade îi deschide romanului românesc ținuturi umane noi, îi aduce prin ferestre brusc deschise, un alt cerc, o altă lumină, alte culori, de o intensitate până la el neștiută, psihologii, siluete, drame și momente, care nu creează numai un mare scriitor, dar inaugurează un alt drum în arta noastră literară.
Dar toate acestea, toate, rămân sub „Maitreyi”. Fiindcă „Maitreyi”, după câte am spus pînă aci, continuă totuși a fi altceva.
„Altceva” e foarte ușor de spus. Ce anume însă?
Povestea iubirii lui Allan și a lui Maitreyi a trecut în mitologia noastră intimă
Nu știu. Un poem poate, o legendă, un mit. Vedeți, tot ce vă pot spune despre „Maitreyi”, este o mărturisire personală, în nici un caz o precizare critică. O dată cu închiderea cărții, povestea iubirii lui Allan și a lui Maitreyi a trecut în mitologia noastră intimă, în rădăcinile cele mai adânci ale folclorului nostru personal. Îmi aduc aminte de tragedia aceasta, ca de un sâmbure nestins al unci dureri mari din trecut, din propriul meu trecut. Îmi aduc aminte, poate, de o noapte petrecută singur pe ocean. Îmi închipui că trebuie să fie un sentiment asemănător. Este un sentiment ireductibil, care nu se explică. Îl trăiesti sau nu.
Dacă ar ajuta la ceva, v-aș spune că e cea mai frumoasă și mai tristă carte pe care am citit-o. Sau mi-aș corecta această confesiune categorică, amintind de alte pagini frumoase, de unele poeme ale lui Baudelaire, de unele versuri ale lui Mallarmé, de anumite povești ale lui Turgheniev, de Pan al lui Knut Hamsun (…) Dar nu ajută la nimic. Misterul lui „Maitreyi” rămâne mai departe, închis ca un inel aruncat în mare.
Și e cu atât mai greu de explicat acest mister, cu cât nu știi de unde începe, totul fiind cuprins într-o derutantă simplicitate, de la prima pagină până la cea din urmă. Mircea Eliade este un scriitor lucid și cele mai febrile pagini ale sale indică prezența unui ochi scrutător, ce nu iartă evadări lirice.
Cercul magic de incantație și vrajă ce înconjoară drama din „Maitreyi”
Când iubesc cu adevărat pe cineva îmi place să ascult lumea bârfindu-l; asta îmi verifică oarecum anumite procese obscure ale conștiinței mele pe care nu le pricep și de care nu-mi place să-mi aduc aminte.
Mircea Eliade, „Maitreyi„
O asemenea observație ar putea să schimbe drumul povestei spre interpretări psihologice, probleme intime, căutări complexe. Ar trebui în orice caz să rupă cercul magic de incantație și vrajă ce înconjoară drama din „Maitreyi”. Totuși, prin nu știu ce inexplicabil dar de poet, cartea este construită pe elemente strict epice și pe observații continuu lucide, fără lirism, într-o lumină calmă și dureroasă de poem.
Din halucinanta rătăcire a lui Allan, din această goană disperată, strivitoare, plină de cea mai năvalnică sfâșiere interioară, rețin totuși curioasa paranteză atât de precisă, practică și crudă în brutalitatea notației:
Straniu, cu toată durerea mea, eram conștient că port asupră-mi cinci sute de rupii și, de câte ori se apropiau oameni, duceam instinctiv mâna la portofoliu.
Mircea Eliade, „Maitreyi„
Asemenea remarcă îl trădează pe romancier și pe psiholog, pe observatorul exersat, pe căutătorul de detalii exacte. Este uluitor, repet, cum din asemenea trăsături epice se clădește o carte atât de vrăjită, purtând nimbul unor emoții care ridică cele mai ușoare detalii la o înaltă semnificație.
Îngăduie-mi, cititorule, să-ti vorbesc altă dată despre cartea lui Eliade
Bănuiesc că trebuie să fie aici, sub această definitivă simplicitate, foarte multă artă și o extrem de subtilă tehnică. Dar mi-e cu neputință să discut opera din acest punct de vedere. Poate altă dată, mai târziu, la o a doua lectură, când voi fi uitat melodia cărții, când îi voi fi pierdut gustul acesta inexprimabil de bucurie și de moarte. Sunt câteva rânduri în „Maitreyi” care exprimă cu multă liniște și cuprinzând nesfârșite orizonturi lăuntrice acest sentiment pe care ti-l lasă lectura cărții.
Aș vrea să fiu o buturugă, plutind a lene, senină, beată pe apele Gangelui. Să nu mai simt nimic, să nu-mi mai amintesc de nimic. Oare nu poate fi un sens al existenței această întoarcere la mineral, la cristal de pildă ? Să fii un cristal, să trăiești și să împarți lumina ca un cristal…
Mircea Eliade, „Maitreyi„
Poate că asta, sentimentul ăsta este „Maitreyi”, poate că aici stă cheia legendei, punctul de foc al poemului, centrul care unește toate drumurile torturate si i le pacifică. Vreau să întârzii cât mai mult în această lumină și nu consimt să o sacrific unei cronici. Îngăduie-mi, cititorule, să-ti vorbesc altă dată despre cartea lui Mircea Eliade. Te-am prevenit, de altminteri, că nu pot să o fac astăzi.
Mi-nu-nat!!!! Multumesc pentru articol!
Cu tot dragul!!!