Recunosc că nu știu nimic despre Miljenko Jergović. Prima dată când am auzit de el a fost într-un comunicat trimis de editura Trei în care erau anunțate câteva dintre titlurile care vor apărea în 2025.
Dar știu de Sarajevo și de drama prin care au trecut acest oraș și locuitorii lui și mai știu și de Marlboro și de ajutorul pe care această companie de țigări mi l-a dat ca să pot să rămân treaz în nopțile lungi de planton din timpul armatei. Nu mai zic de reclama TV cu Marlboro Country, una dintre primele reclame care au poposit pe ecranele televizoarelor post revoluționare.
Așa că m-am apucat să citesc sinopsisul de la cartea ʺMarlboro de Sarajevoʺ și, un lucru surprinzător pentru un volum de povestiri care nu e scris de Stephen King, m-am trezit interesat de conținutul ei. Iar fragmentul trimis de editura Trei (povestirea intitulată Broscuța) este foarte bun! Dacă restul cărții este la același nivel, atunci ʺMarlboro de Sarajevoʺ o să fie ceva de neratat!
Cum prezintă editura Trei cartea Marlboro de Sarajevo
„Miljenko Jergović este un mare maestru al povestirii.” – Saša Stanišić
Având mereu în fundal semnul asediului care a măcinat orașul Sarajevo vreme de aproape trei ani, povestirile din Marlboro de Sarajevo urmăresc soarta celor asediați și leagă vieți una de alta, un bărbat de iubita lui rănită, o casă lovită de obuz de una rămasă neatinsă. Rezultatul este un cor al poveștilor — povești de dragoste, înduioșătoare, marcate de melancolie, de dorul unei țări care nu va mai fi nicicând la fel. Poveștile lui Miljenko Jergović, pline de tristețe, dar și de umor, sunt lipsite de lamentații, iar protagoniștii lor își acceptă în cele din urmă soarta și curgerea ineluctabilă a evenimentelor.
„Poetic și tulburător… Dintre numeroasele cărți scrise în Bosnia, acest volum de povestiri este probabil cel mai bun.“ – Slavenka Drakulić
„O carte despre oamenii care prețuiesc viața.“ – Aleksandar Hemon
„Aceste proze simple vorbesc despre ce s-ar întâmpla cu noi dacă am uita de propria fragilitate structurală.“ – Richard Flanagan
„Un volum remarcabil… Idei sumbre, dar frumoase despre felul în care momente obișnuite ale vieții devin de nerecunoscut în clipa când cade o bombă.“ – The San Diego Union-Tribune
„Jergović este un mare povestitor, care știe cum să evoce magia unei perioade și a unui loc special.“ – Die Zeit
Poet, prozator, jurnalist, Miljenko Jergović (n. 1966, în Sarajevo) se numără printre cei mai importanți scriitori contemporani de limbă croată din fosta Iugoslavie și printre cei mai apreciați scriitori balcanici ai generației sale. Volumul de povestiri Marlboro de Sarajevo (Sarajevski Marlboro, 1994), tradus în numeroase limbi, a primit Premiul pentru Pace Erich Maria Remarque, iar antologia de poezie Observatorul din Varșovia (Opservatorija Varšava, 1988) a fost recompensată cu Premiul Goran pentru tineri poeți și Premiul Mak Dizdar.
Volumul de proză scurtă Mama Leone (1999) a primit în 2003 Premiul Grinzane Cavour pentru cea mai bună carte străină. În 2012, lui Miljenko Jergović i s-a decernat Premiul Angelus pentru romanul Srda cântă de Rusalii la amurg (Srda pjeva, u sumrak, na Duhove, 2009). În prezent trăiește în Croația, la Zagreb.
Marlboro de Sarajevo – fragment
Traducere: Adrian Oproiu, Goran Čolakhodžić
Broscuța
Războiul a izbucnit în anul când ea a devenit majoră. Abia se obișnuise cu netezimea blândă a străzilor orașului, cu mirosul benzinei, petrolului și plumbului și cu legănatul de la dreapta la stânga și peste pod, înainte ca la semafor să clipească culoarea galben. Cea mai mare parte a vieții o petrecuse în Ravna Romanija la unul, Miloš, care o folosea la cele mai crude și mai murdare treburi. Când am văzut-o pentru prima dată mirosea a gunoi de grajd, ciment și rachiu, și tocmai ce se întorsese de la șantierul unei cafenele splendide în care astăzi, în loc de șoferi de tir, poposesc cetnicii. Cu Miloš am stabilit prețul foarte ușor, pentru că el nu-și dorea decât să scape de ea cât mai repede.
Într-un sat în care cea mai slabă mașină era un Golf, să ai o broscuță străveche era mai mare rușinea.
Se întunecase deja când am coborât pe pantele muntelui Romanija, prin Pale și apoi prin tuneluri. Deasupra unuia dintre ele scria cu litere luminoase: „Trece Tito peste Romanija…“1
Cele trei puncte mă nedumereau de fiecare dată; aveam impresia că ascund ceva necuviincios.
Bătrâna mea damă nazistă nu lua în seamă realizările revoluției, în schimb gâfâia zgomotos, într-un ritm calm și regulat, ca o preoteasă budistă.
În fața casei, în punctul cel mai abrupt, i-am găsit un loc de parcare, locul cu cea mai frumoasă priveliște spre dealurile Sarajevoului, presărate cu pietre funerare turcești, albe. Pentru prima oară în viața ei era curată și dichisită, și așa, printre toate Mazdele, Hondele și Toyotele, părea o manechină din epoca futurismului romantic. Vecinul Salko a declarat că părem un cuplu armonios. Eu, căpos și cumva bondoc, ea, dolofană, cu rotunjimi metalice.
Ceilalți însă au comentat că mai bine cumpăram ceva mai serios, că asta se va strica peste trei zile.
Am luat pentru ea cel mai ieftin radiocasetofon, dintre acelea pe care nimeni nu le fură, și l-am îndesat cu o muzică în stare să răzbată peste zgomotul motorului ei sau să creeze, împreună cu el, o coloană sonoră aparte.
Melancolia geroasă a lui Cave pulsa în tact cu mașina nazistă perfectă, undeva în drum spre Kakanj, demonstrând că mai importantă decât toate ideile înțelepte, ideologiile de la care te dor dinții și istoriografiile învolburate este imaginea armonioasă a lumii, peisajul care rămâne în urma oricărei revoluții sau apocalipse.
După ce Mariei Antoaneta i s-a retezat capul, oamenii au învățat ce înseamnă barocul, după ce Lenin i-a împușcat pe Romanovi, a alunecat căruciorul pe treptele de piatră din Odessa 2
, iar după ce Hitler a încetat să mai fie Hitler, eu mi-am găsit ritmul în cei patru timpi și o mie trei sute de centimetri cubi.
Câteodată i se înfunda furtunul de benzină și atunci se oprea brusc, odată i s-a rupt cablul de ambreiaj, dar niciodată nu a avut vreo pană mai serioasă. Înghițea cantități imense de combustibil și se murdărea ușor, dar astea sunt fleacuri. Mai ales atunci când conduci din plăcere pură și când imaginația îți este încă un sfetnic intim. Mașina nu îmi servea ca să fug undeva și nici ca să ajung într-un loc anume.
Pe 2 mai s-au cutremurat cerul și pământul. A început pe la amiază. Am ajuns într-o pivniță, după ce am băut ultima mea Coca-Cola antebelică, iar înainte de asta dădusem o tură prin oraș cu broscuța și o lăsasem în parcare. Exploziile nu au încetat nici când s-a lăsat noaptea. Stăteam în văgăuna aia și discutam, noi cei care ne întâlniserăm pentru prima dată în viață. S-au găsit acolo o mulțime de trecători, femei care se întorceau de la piață, copii pe role. În întunericul acela bubuiturile păreau și mai înfiorătoare și credeam că în urma lor nu va mai rămâne nimic.
Tot timpul mi se învârtea prin cap întrebarea ce va dispărea mai repede — casa mea sau broscuța mea? Îmi doream, desigur, ca amândouă să scape, însă exploziile mă forțau, implacabil, să mă hotărăsc. După ce am stat pe gânduri toată noaptea, am optat pentru casă. Broscuța mi-o închipuiam deja ca pe un schelet întunecat din metal, crezând că, imaginându-mi-o așa, voi salva prin urmare casa.
Bubuiturile au încetat când deja se crăpase de ziuă.
Lumina soarelui ne tăia la ochi, sub picioare ne scârțâia sticla, orașul era pustiu și sfărâmat. Semafoarele nu mai funcționau. Am mers până la parcare și în grămada de mașini arse și ciuruite mi-am găsit broscuța acoperită de moloz, cu o singură gaură mică de șrapnel. Am dus-o acasă, am deschis poarta și am parcat-o în curte.
Ei bine, acum a început războiul pe bune și s-a terminat cu condusul.
Am crezut că fusese un miracol faptul că și casa, și mașina îmi rămăseseră întregi în urma acelei zile nebune și a unei nopți și mai cumplite. Însă cu trecerea timpului am înțeles că de fapt nimic nu era salvat, pur și simplu încă nu venise momentul despărțirii. Despărțirea trebuia să vină încet, astfel încât s-o simt cu fiecare celulă, până să-mi dau seama că în acest oraș, în afară de oamenii omorâți și ciopârțiți, de clădirile distruse și copilăria mea uitată, nu-mi mai aparține nimic, poate doar un sac de carne vie care se hrănește cu dorul după unele lucruri mici și ușor de uitat, în timp ce în fața lucrurilor mari și importante din viață el dârdâie asemenea unui motor care tocmai stă să se oprească.
1Aluzie la filmul lui Serghei Eisenstein, Crucișătorul Potemkin (1925).
2Un cântec de marș al partizanilor iugoslavi (1941-1945).
