“Marea Liniștii” de Emily St. John Mandel. Citește un fragment exclusiv în avanpremieră!

Nu știam nimic despre “Marea Liniștii” când am început să mă tot împiedic de ea în 2022.

Titlul lui Emily St. John Mandel a apărut pe tot felul de liste intitulate Cartea anului și publicate de New York Times, The Washington Post și The Financial Times. Apoi a venit Barack Obama și a trecut-o pe lista sa de carti preferate, iar Amazon a inclus-o în 20 Best Books of the Year. Câștigarea premiului Goodreads Choice Awards Best Science Fiction a fost picătura care a umplut paharul curiozității mele, așa că am decis că e timpul să văd despre ce este vorba în ea. Și… mi-a plăcut ce am aflat.

Urmarea: a fost inclusă pe propria-mi listă de Cărți pe care le vreau publicate în limba română cât mai urgent! Și ce să vezi… chiar urmează să apară în câteva zile la Editura Trei!!!

Până atunci, anaarecarti.ro îți prezintă un fragment din carte. În avanpremieră și în exclusivitate!

P.S.: Îmi place la nebunie coperta!

Cum prezintă editura Trei romanul “Marea Liniștii”

Bestseller New York Times
Autoarea romanului de succes Station Eleven, ecranizat de HBO Max, Emily St. John Mandel scrie un roman despre artă, timp, iubire și pandemie, care îl poartă pe cititor de pe Insula Vancouver, în 1912, până într-o colonie întunecată de pe Lună, aproape cinci sute de ani mai târziu, prin intermediul unei povești despre umanitate, derulate în timp și spațiu.

Când Gaspery Roberts, un detectiv din Orașul Nopții, este angajat să investigheze o anomalie din ținuturile Americii de Nord, descoperă o serie de vieți date peste cap: fiul exilat, împins la nebunie, al unui conte, o scriitoare aflată departe de casă când o pandemie face ravagii pe Pământ și un prieten din copilărie din Orașul Nopții care, ca și Gaspery, a întrezărit ocazia de a face un lucru extraordinar, care va tulbura cronologia universului.

O demonstrație de măiestrie deopotrivă umană și tandră, intelectuală și jucăușă, Marea Liniștii e un roman despre metafizică și călătorii în timp, care surprinde cu precizie realitatea momentului actual.

Cartea poate fi comandată online de AICI, de AICI

„Cu Marea Liniștii, Mandel ne oferă unul dintre cele mai bune romane ale sale și una dintre cele mai reușite explorări din domeniul ficțiunii speculative.” The New York Times

„Marea Liniștii e un roman pătrunzător, ingenios construit, care te absoarbe complet… Mandel este o romancieră importantă a momentului, dar ea nu se mulțumește să recreeze clipa. O stăpânește și vede dincolo de ea.” Npr’s Fresh Air

„Marea Liniștii este de o anvergură mai mare decât oricare din romanele anterioare ale lui Mandel, străbătând nestingherit țări și secole… Destabilizator, extraordinar și clocotitor… Mandel îmbină narațiunea personală pătrunzătoare, ambivalentă – genul de studiu care, de obicei, poartă eticheta de «autoficțiune» – cu cea speculativă. Vedem ce își pot oferi reciproc cele două forme și suntem expuși la posibilitățile interogative ale genului science-fiction.” The New Yorker

„Cel de-al șaselea roman al lui Mandel oferă imensele plăceri ale unui puzzle și ale imaginației dezlănțuite… Scris cu pricepere și profund emoționant, acest roman vizionar se reflectă pe sine ca o sală a oglinzilor, căutând să afle ce ne leagă unii de alții și câte întâmplări neprevăzute ne poartă spre fiecare zi obișnuită din viața noastră.” Esquire

“Marea Liniștii” de Emily St. John Mandel – Fragment

În anul 1918, Edwin nu mai avea niciun frate și îi mai rămăsese doar un picior. Locuia cu părinții pe proprietatea familiei. Se plimba fără încetare, chipurile pentru că încerca să‑și exerseze mersul — îi fusese fixată o proteză și mergea clătinat —, dar adevăratul motiv era că, dacă se oprea, îl putea înhăța inamicul. Mergea fără întrerupere, toată ziua și toată noaptea. Somnul îl purta negreșit înapoi în tranșee, așa că‑l evita, ceea ce însemna că‑l ataca pe neașteptate: în timp ce citea în bibliotecă, când stătea în grădină, o dată sau de două ori, la cină.

Părinții lui nu știau cum să‑i vorbească, ba chiar nici măcar cum să‑l privească. Nu‑l mai puteau acuza de lipsa ambiției pentru că era erou de război, dar și invalid, întrucâtva. Le era tuturor limpede că nu‑i era bine.

— Te‑ai schimbat atât de mult, dragul meu, îi spunea mama lui cu blândețe, iar el nici măcar nu era sigur dacă vorbele ei erau un compliment, o acuzație sau pur și simplu o observație.

Nu reușise niciodată să citească oamenii cu prea mare pricepere, dar acum devenise și mai stângaci.

— Ei bine, spunea el, am văzut anumite lucruri pe care mi‑aș dori să nu le fi văzut.

Eufemismul afurisitului de secol XX.

Însă încerca mai multă empatie față de mama lui decât înainte.

Când pe Abigail o lua valul la masă, când discuția aluneca spre colonii și pe față i se așternea aerul pe care fiii ei îl numiseră cândva, nu prea amabil, „mina ei de India Britanică“, Edwin înțelegea mai bine acum că ea jelea o pierdere. Lui încă i se părea de neiertat guvernarea britanică a Indiei, dar asta nu însemna că ea nu pierduse o întreagă lume. Nu era vina ei că lumea în care crescuse încetase să mai existe.

Uneori, în grădină, îi plăcea să stea de vorbă cu Gilbert, deși Gilbert murise. Gilbert și Niall se prăpădiseră amândoi în Bătălia de pe Somme, la o zi distanță unul de altul, în timp ce Edwin supraviețuise Bătăliei de la Passchendaele. Nu, supraviețuise nu era cuvântul potrivit. Trupul însuflețit al lui Edwin se întorsese de la Passchendaele. Acum își considera corpul în termeni strict mecanici. Inima îi bătea regulat. Continua să respire. Era sănătos fizic, dacă nu țineai cont de piciorul lipsă, dar era fundamental bolnav. Era greu să fii viu în lume.

— Nu e ceva neobișnuit, l‑a auzit pe doctor zicând pe culoar, la ușa camerei lui, în primele săptămâni, când nu făcea decât să zacă întins în pat. Băieții care au fost acolo și au sfârșit în tranșee, ei bine, unii dintre ei au văzut lucruri pe care n‑ar trebui să le vadă niciunul dintre noi.

El nu capitulase pe de‑a‑ntregul. Se străduia. Se ridica din pat și se îmbrăca dimineața, mânca ce i se punea în față și apoi, sleit de puteri, își petrecea mare parte din ce mai rămânea din zi în grădină. Îi plăcea să stea acolo pe o bancă, sub un copac, și să discute cu Gilbert. Știa că Gilbert nu e acolo — nu era chiar atât de dus —, dar nu avea cu cine altcineva să vorbească. Avusese prieteni aici, cândva, dar acum unul era în China și toți ceilalți muriseră.

— Acum, că tu și Niall ați murit, i s‑a confesat el lui Gilbert, eu am să moștenesc titlul și moșia.

Îl surprindea cât de puțin îi păsa de lucrul acesta.

A fost foarte ciudat când a ieșit într‑o dimineață în grădina împrejmuită cu zid și a văzut un bărbat așteptându‑l pe bancă. Pentru o clipă a crezut că era Gilbert — deja orice i se părea posibil —, dar s‑a apropiat și a descoperit adevărata identitate a omului, ceea ce i s‑a părut a fi o ciudățenie la fel de mare: era impostorul din mica biserică de la granița vestică a Columbiei Britanice, bărbatul ciudat, îmbrăcat în haine de preot, pe care nimeni altcineva din locul acela nu‑l văzuse și de care nu mai auzise nimeni.

— Te rog, a spus bărbatul. Ia loc.

Același accent străin, imposibil de identificat.

Edwin s‑a așezat lângă el, pe bancă.

— Credeam că ai fost o halucinație, a spus Edwin. Când m‑am întâlnit cu părintele Pike și l‑am întrebat de noul preot cu care tocmai vorbisem, Pike m‑a privit de parcă aș fi avut două capete.

— Mă numesc Gaspery‑Jacques Roberts, a spus străinul. Din păcate, am doar câteva minute la dispoziție, dar voiam să discut cu tine.

— Câteva minute până la…?

— Până la o întâlnire. O să mă crezi nebun, dacă‑ți dau mai multe detalii.

— Din păcate, nu sunt în măsură să judec nebunia nimănui în momentul de față, dar de ce dai târcoale prin grădina mea?

Gaspery a ezitat.

— Ai fost pe Frontul de Vest, nu‑i așa?

Noroi. Ploaie rece. O explozie, o lumină orbitoare, lucruri care cădeau în jurul lui, apoi unul dintre obiectele acelea proiectate l‑a lovit în piept și, când a privit în jos, a recunoscut brațul celui mai bun prieten al său…

— Belgia, a confirmat Edwin printre dinți.

Prieten nu era tocmai cuvântul potrivit pentru ce reprezenta de fapt bărbatul acela pentru el. Obiectul care i‑a lovit vestonul și i‑a căzut la picioare era brațul iubitului său. Capul iubitului a aterizat undeva în apropiere, în noroi, cu ochii căscați încă de uluială.

— Și acum te temi pentru sănătatea ta mintală, a spus Gaspery precaut.

— Sincer să fiu, a fost mereu puțin fragilă, a mărturisit Edwin.

— Îți aduci aminte ce ai văzut în pădurea din Caiette? Au trecut ceva ani de atunci.

— Foarte bine, dar a fost o halucinație. Prima din multele care au urmat, din păcate.

Gaspery a tăcut preț de o clipă.

— Nu pot explica mecanismul, a spus el. Probabil că sora mea ar putea, dar pe mine mă depășește încă. Însă, dincolo de ce ți s‑a întâmplat după aceea, de tot ce ai văzut în Belgia, se poate să fii mai sănătos la minte decât crezi. Te asigur că ce ai văzut în Caiette era adevărat.

— Cum pot fi sigur că exiști cu adevărat? a întrebat Edwin.

Gaspery a întins mâna și l‑a atins pe Edwin pe umăr. Au stat așa o clipă, Edwin privea mâna de pe umărul lui, apoi Gaspery și‑a retras‑o și Edwin și‑a dres glasul.

— Ce am trăit eu în Caiette n‑avea cum să fie adevărat, a spus Edwin. A fost o tulburare a simțurilor.

— Oare? Cred că ai auzit notele unei melodii cântate la vioară de un muzician aflat într‑un terminal aerospațial din anul 2195.

— Un terminal aerospațial… din anul două mii o sută cât?

— Urmate de un sunet care trebuie să ți se fi părut foarte straniu. Un soi de vuiet, nu‑i așa?

Edwin l‑a fixat cu privirea.

— De unde știi?

— Pentru că ăsta e sunetul pe care‑l scot navele spațiale, a spus Gaspery. Vor fi inventate mult mai târziu. În ceea ce privește muzica de vioară… un fel de cântec de leagăn, nu‑i așa?

A tăcut o clipă, apoi a fredonat câteva note. Edwin s‑a prins de brațul băncii.

— Bărbatul care a compus acest cântec se va naște abia peste o sută optzeci și nouă de ani.

— Nimic din toate astea nu e posibil, a spus Edwin.

Gaspery a oftat.

— Judecă totul prin prisma… ei bine, prin prisma unei dereglări. Momente din timp se pot deregla unul pe altul. A avut loc o perturbare care n‑avea nicio legătură  cu tine. Tu ești doar un om care a văzut‑o. M‑ai ajutat foarte mult pe parcursul investigației, cred că te afli într‑o stare oarecum delicată și m‑am gândit că poate te‑ai mai liniști puțin dacă ai afla că s‑ar putea să fii mai sănătos la minte decât crezi. Cel puțin în momentul acela nu aveai halucinații. Ai experimentat un moment care aparținea unui alt punct din timp.

Privirea lui Edwin a rătăcit departe de fața bărbatului, la blânda decrepitudine a grădinii în septembrie. Salviile erau mai degrabă golașe acum, cu tulpini cafenii și frunze uscate, cu câteva ultime flori ca niște dâre albastre și violet în lumina slabă. Brusc, a înțeles cum ar putea fi viața lui din momentul acela: ar putea să trăiască aici, liniștit, să îngrijească grădina, și în cele din urmă asta ar putea fi de ajuns.

— Mulțumesc pentru faptul că mi‑ai spus, a zis Edwin.

— Să nu mai povestești nimănui altcuiva despre asta.

Gaspery s‑a ridicat și și‑a scuturat o frunză căzută pe haină.

— Vei ajunge la azil.

— Unde te duci? a întrebat Edwin.

— Am o întâlnire în Ohio, a explicat Gaspery. Succes!

— În Ohio?

Dar Gaspery se îndepărta deja de el, dispărând în spatele casei. Edwin l‑a urmărit cu privirea, apoi a rămas pe bancă mult timp, ore în șir, privind cum grădina pălește în amurg.

Gaspery a dat ocol casei și, în umbra salciei plângătoare, s‑a oprit și și‑a privit un moment dispozitivul. Un mesaj a pulsat slab pe ecran: Întoarce‑te. Ajunsese la capătul itinerarului. Singura destinație posibilă era acasă. Preț de o clipă, i‑a trecut prin cap ideea nebunească de a rămâne aici, în 1918, să‑și îngroape dispozitivul în grădină, să‑și scoată localizatorul din braț, să înfrunte pandemia de gripă spaniolă și să încerce să‑și clădească o viață într‑o lume străină, dar, chiar în timp ce se gândea la asta, introducea codul, pleca deja, iar când a deschis ochii în lumina necruțătoare a Institutului Timpului, nu l‑a surprins să vadă figurile adunate acolo, bărbații și femeile în uniforme negre, care așteptau cu armele pregătite. Însă l‑a mirat faptul că agenta de publicitate a lui Olive Llewellyn stătea lângă Ephrem. Ei erau singurii care nu purtau uniformă.

— Aretta?

— Bună, Gaspery, l‑a salutat ea.

— Rămâi pe loc, te rog, a zis Ephrem. Nu e cazul să ieși din mașină.

Își ținea mâinile la spate. Gaspery a rămas pe loc. În colțul camerei — a trebuit să‑și sucească gâtul să vadă dincolo de oamenii îmbrăcați în uniforme negre — Zoey era imobilizată de doi bărbați.

— N‑am bănuit nicio clipă, i‑a spus Gaspery Arettei.

— Asta pentru că‑mi fac bine treaba, a răspuns Aretta. Nu mă duc la oameni și le spun că sunt călător în timp.

— Mi se pare corect.

Gaspery se simțea tulburat.

— Îmi pare rău, i‑a spus el lui Zoey. Îmi pare rău că te‑am păcălit.

Dar deja o scoteau din cameră și ușa se închidea în urma ei.

— Ai păcălit‑o? a întrebat Ephrem.

— I‑am spus că mă duc în anul 1918 pentru investigație. De fapt, am încercat să‑l salvez pe Edwin St. Andrew, să nu moară într‑un azil de nebuni.

— Serios, Gaspery? Încă o infracțiune? Are cineva o biografie actualizată?

Aretta își privea încruntată dispozitivul.

— Biografie actualizată, a spus ea. La treizeci și cinci de zile după vizita lui Gaspery, Edwin St. Andrew a căzut victimă pandemiei de gripă spaniolă din 1918.

— Nu e aceeași biografie?

Ephrem s‑a întins după dispozitivul ei, a citit ceva, apoi i l‑a înapoiat cu un oftat.

— Dacă n‑ai fi schimbat cronologia, i‑a spus el lui Gaspery, tot ar fi murit de gripă, doar că patruzeci și opt de ore mai târziu și la un azil de nebuni. Înțelegi cât de inutil a fost?

— Scapi din vedere lucrul cel mai important, a spus Gaspery.

— E foarte posibil.

Oare Ephrem avea lacrimi în ochi? Părea obosit și încordat. Un om care preferase meseria de arboricultor; un om într‑o situație dificilă, care făcea o muncă grea.

— Vrei să mai spui ceva?

— Am ajuns deja la „ultimele cuvinte“, Ephrem?

— Ei bine, ultimele tale cuvinte în acest secol, a răspuns Ephrem. Ultimele tale cuvinte pe Lună. Din păcate, vei călători puțin și nu te vei mai întoarce.

— Poți să ai grijă de pisica mea? a întrebat Gaspery.

Ephrem a clipit încurcat.

— Da, Gaspery, o să am grijă de pisica ta.

— Mulțumesc.

— Mai e ceva?

— Dacă aș putea s‑o iau de la capăt, aș face exact la fel, a spus Gaspery. Nici măcar n‑aș sta pe gânduri.

Ephrem a oftat.

— E bine de știut.

În acest timp, ținuse o sticlă la spate. Acum a ridicat‑o și i‑a pulverizat ceva în față lui Gaspery. S‑a simțit un miros dulceag, luminile și‑au pierdut din intensitate, apoi picioarele lui Gaspery au cedat…

Cartea poate fi comandată online de AICI, de AICI