Anaarecarti.ro îți oferă azi în avanpremieră și în exclusivitate un fragment din “Pasiune simplă”. Este prima carte de Annie Ernaux care apare în România după ce franțuzoaica aceasta atât de iubită și de contestată a câștigat în urmă cu nici o lună Premiul Nobel pentru Literatură.
“Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei” apare la Editura Pandora M, în colecția ANANSI. World Fiction de care eu una, cu toată sinceritatea și cu tot subiectivismul de rigoare, îți spun că m-am îndrăgostit.
Faptul că editura a acceptat imediat să-mi pună la dispoziție un fragment în avanpremieră și în exclusivitate din cartea lui Annie Ernaux m-a încântat peste măsură. Acum tu poți face cunoștință cu scriitura ei, în timp ce eu fac… piruete prin bibliotecă de bucurie!
(Bine, nici nu cred că editura avea cum să refuze cel mai pătimaș și mai iubit blog de carte din România 🙂 . Spune și tu!)
Cartea poate fi cumpărată online de AICI sau de AICI
Prin urmare, mă pregătesc să mă retrag ca să te las să te bucuri de rândurile lui Annie Ernaux. Nu înainte de a te mai informa că Editura Pandora M a reușit să lanseze în această săptămână cartea în toate cele 3 formate: varianta tipărită, ePub și audiobook. Ceea ce, crede-mă, este o adevărată performanță!
Lectură plăcută și… te aștept cu primele impresii!
ANNIE ERNAUX
Pasiune simplă – fragment
Traducere din limba franceză de Mădălina Ghiu
Editura Pandora M, colecția Anansi World Fiction
Vara asta m-am uitat pentru prima oară la un film clasat X la televizor, pe Canal +. Aparatul meu n-are decodor, imaginile de pe ecran erau neclare, vorbele, înlocuite de un fâșâit straniu, pârâituri, clipoceli, un fel de alt limbaj, blând și neîntrerupt. Deslușeai o siluetă de femeie cu un corset strâmt, cu ciorapi, un bărbat. Subiectul era de neînțeles și nu puteai prevedea nimic din gesturi și acțiuni. Bărbatul s-a apropiat de femeie. A urmat un gros-plan, a apărut sexul femeii, foarte vizibil printre pâlpâielile ecranului, apoi sexul bărbatului, în erecție, care s-a strecurat în cel al femeii. Un moment, foarte lung, du-te-vino-ul celor două sexe a fost arătat din mai multe unghiuri. (…)
Mi s-a părut că scriitura va trebui să tindă spre așa ceva, această impresie pe care o provoacă scena actului sexual, această angoasă și stupoare, o suspendare a judecății morale.
“N-am mai făcut nimic altceva decât să aștept un bărbat”
Începând din luna septembrie, anul trecut, n-am mai făcut nimic altceva decât să aștept un bărbat: să-mi telefoneze și să vină la mine. Mergeam la supermarket, la cinema, duceam haine la curățătorie, citeam, corectam lucrări de-ale elevilor, mă purtam exact ca înainte, însă fără lunga obișnuință a acestor acte, lucrul nu mi-ar fi fost posibil decât cu prețul unui efort îngrozitor. Îndeosebi când vorbeam, aveam impresia că trăiesc în virtutea inerției. Cuvintele și frazele, chiar și râsul, se formau în gura mea fără participarea reală a reflecției și voinței mele. De altfel, nu mai am decât o vagă amintire a activităților mele, a filmelor pe care le-am văzut, a oamenilor pe care i-am întâlnit. Purtarea mea, în ansamblu, era factice. Singurele acțiuni în care-mi angajam voința, dorința și ceva ce trebuie că este inteligența umană (a prevedea, a evalua argumentele pro și contra, consecințele) erau toate legate de acest bărbat:
să citesc în ziare articolele despre țara lui (era străin)
să aleg toaletele și machiajele
să-i scriu scrisori
să schimb cearșafurile și să pun flori în cameră
să notez ce nu trebuie să uit să-i spun, data viitoare, susceptibil să-l intereseze
să cumpăr whisky, fructe, diverse mici lucruri de mâncat pentru seara noastră împreună
să-mi închipui în ce cameră vom face dragoste când va sosi.
„Dacă iubești, închizi ochii când săruți“
În conversații, singurele subiecte care-mi străpungeau indiferența aveau o legătură cu acest bărbat, cu funcția lui, țara de unde venea, locurile în care fusese. Persoana care-mi vorbea nu bănuia că interesul meu dintr-odată intens pentru spusele ei nu se datora felului său de-a povesti, și foarte puțin subiectului în sine, ci faptului că într-o zi, cu zece ani înainte de a-l întâlni eu, A., aflat în misiune la Havana, intrase poate tocmai în acel night-club, „Fiorendito“, pe care, stimulată de atenția mea, ea mi-l descria cu lux de amănunte.
La fel, când citeam, frazele ce-mi rețineau atenția se refereau la relațiile dintre un bărbat și o femeie. Mi se părea că mai învățam ceva despre A. și dădeau un sens precis la ce doream eu să cred. Astfel, citind în Viață și destin, de Grossman, că „dacă iubești, închizi ochii când săruți“, îmi închipuiam că A. mă iubește de vreme ce mă săruta așa. Restul cărții, după aceea, redevenea ceea ce, timp de un an de zile, fusese pentru mine orice activitate, un mijloc de a omorî timpul între două întâlniri.
“N-aveam alt viitor decât următorul telefon”
N-aveam alt viitor decât următorul telefon ce-mi fixa un rendez-vous. Încercam să ies din casă cât mai puțin cu putință în afara obligațiilor mele profesionale — al căror orar îl avea —, temându-mă mereu să nu pierd vreun telefon de la el cât eram plecată. Evitam de asemenea să folosesc aspiratorul sau uscătorul de păr, care m-ar fi împiedicat să aud dacă sună telefonul.
Când suna, eram răvășită de o speranță care deseori dura doar cât luam încet receptorul și spuneam „alo“. Descoperind că nu e el, cădeam într-o asemenea decepție, încât persoana de la capătul firului îmi devenea nesuferită. De îndată ce auzeam vocea lui A., așteptarea mea fără margini, dureroasă, geloasă evident, pierea atât de repede, încât aveam impresia că am fost nebună și că, subit, redevin normală. Eram izbită de neînsemnătatea, în fond, a acestei voci și de importanța nemăsurată pe care o avea în viața mea.
“Nu mai știam pe cine aștept”
Dacă mă anunța că sosește peste o oră — o „oportunitate“, adică un pretext să întârzie fără să-i dea de bănuit soției sale —, intram într-o altă așteptare, fără gândire, fără dorință chiar (încât mă întrebam dacă voi mai putea simți cu el plăcerea), plină de o energie febrilă pentru sarcini pe care nu reușeam să le ordonez: să fac un duș, să scot paharele, să-mi lăcuiesc unghiile, să șterg cu cârpa pe jos. Nu mai știam pe cine aștept. Eram aspirată de clipa aceea — a cărei apropiere m-a umplut întotdeauna de groază — în care voi auzi mașina oprindu-se, portiera trântindu-se, pașii lui pe betonul de la intrare.
Când îmi lăsa un interval mai lung, trei-patru zile între telefon și venirea lui, îmi reprezentam cu dezgust tot ceea ce trebuia să fac, mesele cu prietenii la care trebuia să merg înainte de a-l revedea. Aș fi vrut să n-am altceva de făcut decât să-l aștept. Și trăiam cu obsesia crescândă să nu se întâmple ceva care să ne împiedice să ne întâlnim. Într-o după-amiază, când mă întorceam cu mașina acasă, iar el trebuia să sosească o jumătate de oră mai târziu, mi-a trecut repede prin minte că aș putea să mă ciocnesc de o altă mașină. Imediat: „Nu știu dacă m-aș opri“¹.
¹Deseori am obiceiul să pun în balanţă o dorinţă şi un accident pe care l-aş provoca şi i-aş cădea victimă, o boală, ceva mai mult sau mai puţin tragic. E un mod destul de sigur de a-mi măsura tăria dorinţei — poate şi de a-mi sfida destinul —, de a şti dacă accept să-i plătesc preţul în imaginaţie: „Puţin îmi pasă de-mi arde casa, numai să reuşesc să termin ce scriu acum“ (n.a.).
*Intertitlurile apartin anaarecarti.ro.
Foto: https://www.instagram.com/nsviorel/
