Apariţie editorială. “Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul”, de Cristian Bădiliţă şi Paul Barbăneagră + FRAGMENT – Ana are carti!

Apariţie editorială. “Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul”, de Cristian Bădiliţă şi Paul Barbăneagră + FRAGMENT

„Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul” de Cristian Bădiliţă şi Paul Barbăneagră, publicat de Editura Vremea, reia o bună parte din materia celor două volume pe care Bădiliţă le-a îngrijit în anii 1996 şi 1997: „Întâlnirea cu sacrul. Interviuri cu şi despre Mircea Eliade” (Editura Axa, Botoşani, ulterior republicat la Editura Echinox, Cluj) şi, respectiv „Eliadiana” (Editura Polirom, Iaşi).

Volumul „Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul” vine ca un omagiu adus celui mai cunoscut cărturar român al secolului XX cu prilejul împlinirii a o sută zece ani de la naşterea sa.

1992452-0„Am încercat să compun, aici, un scenariu cât mai fluent şi mai echilibrat, deschis publicului larg, dar atent la exigenţele specialiştilor. Întâlnirea cu sacrul se doreşte un volum de iniţiere în ambele sensuri ale expresiei: el prezintă, într-un limbaj accesibil, ideile-forţă din opera lui Eliade, dar în acelaşi timp îşi propune să producă un declic, o iluminare, o transformare lăuntrică a cititorului printr-o hermeneutică empatica”, scrie Cristian Bădiliţă în prefaţa volumului.

Prima secţiune conţine cinci interviuri cu Mircea Eliade realizate în anii 1970-1980, cea de-a doua parte cuprinde patru convorbiri despre biografia şi opera profesorului de la Chicago, pe care Bădiliţă le-a purtat, în 1996, cu Paul Barbăneagră, realizatorul filmului „Mircea Eliade et la redécouverte du sacré” (1987); cu Natale Spineto, istoric italian al religiilor, autorul monografiei „Eliade, storico delle religioni” (2006); cu Juan Martín Velasco, teolog catolic spaniol, autorul unei „Introduceri în fenomenologia religiei”; iar, în 2001, cu Alexandru Paleologu, martor implicat al vieţii culturale interbelice din România.

Cea de-a treia secţiune reia un dosar publicat, în 1986, de revista Limite, apărută la Paris sub îngrijirea lui Virgil Ierunca. Numărul dublu 48-49 conţine texte in memoriam Mircea Eliade, scrise de mai mulţi exilaţi români, între care Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia sau Neagu Djuvara.

FRAGMENT

Primul interviu cu Mircea Eliade

Mircea Eliade, sunteţi mitolog, specialist în istoria comparată a religiilor şi, în plus, aţi scris mai multe romane. Unul din aceste romane v-a făcut celebru la numai 26 de ani.

Da, era în 1932. Tocmai mă întorsesem la Bucureşti din India, unde petrecusem câţiva ani ca să studiez filozofia tehnicii yoga. Eram profesor-asistent la universitate, dar şi scriitor, şi am primit premiul unui concurs literar, în urma căruia am fost publicat. Cartea mea se intitula Maitreyi. Era un roman de dragoste exotic; a fost tradus mai târziu în franceză sub titlul La nuit bengali. Romanul a avut un succes enorm, lucru care ne-a surprins şi pe editor, şi pe mine însumi. La 26 de ani deci am devenit celebru: ziarele româneşti vorbeau despre mine, eram recunoscut pe stradă, etc. Ştiţi, e destul de uşor să străluceşti într-o cultură provincială, unde toată lumea se cunoaşte, mai mult sau mai puţin – nu ca la Paris sau la New York. Această experienţă a fost extrem de importantă pentru mine, căci am ştiut încă de tânăr ce înseamnă „să fii admirat”.

Eraţi la prima tentativă literară?

Nu chiar. La 14-15 ani scrisesem amintiri de călătorie, povestiri de aventuri în Delta Dunării şi în Carpaţi. Mai cu seamă, o carte autobiografică, Romanul adolescentului miop. Căci eram foarte miop şi din pricina asta aveam un complex. Mă găseam din cale-afară de urât şi credeam că niciodată n-o să fiu iubit. Din acest roman am publicat abia mult mai târziu câteva fragmente. Scriam, de asemenea, articole despre insecte; am scris, de exemplu, un scurt eseu intitulat „Cum am descoperit piatra filozofală”.

Pe-atunci eraţi încă licean. Când aveaţi timp să şi scrieţi?

Scriam noaptea. Pusesem la punct o tehnică pentru reducerea orelor de somn – în fiecare seară dormeam cu cinci minute mai puţin. Când am reuşit să câştig o oră – trecând, de exemplu, de la şase la cinci ore de somn – am menţinut ritmul acesta timp de o lună, apoi reîncepeam. Numai că atunci când am trecut de la patru ore treizeci la patru ore douăzeci şi cinci, apoi la patru ore douăzeci, am început să dorm prost şi să am ameţeli. A trebuit să mă opresc… Cu părere de rău, pentru că simţeam că am atâtea lucruri de citit, atâtea limbi străine de învăţat.

Apoi, eram un elev sucit, care se interesa de istorie când ar fi trebuit să înveţe matematică, ori se iniţia în sanskrită, când ar fi trebuit să se ocupe de gramatica latină. Eram revoltat împotriva sistemului prea rigid al liceului. Mai cu seamă, aveam alergie la manualele şcolare, iar banii pe care mi-i dădea tata ca să le cumpăr, îi dădeam pe cărţi adevărate, adică, pe acelea care nu-mi erau impuse de profesori. Tata nu şi-a dat seama decât după vreo patru sau cinci ani.

Ce cumpăraţi? Romane?

Nu, nu numai. Eram împătimit de ştiinţe: entomologie, bo­ta­nică, chimie şi, deja, de rădăcinile chimiei, adică, de alchimie. Ce mă captiva era unitatea materiei şi transformarea ei în energie. Când am aflat din lecturi că visul alchimiştilor fusese transmutarea materiei în aur, am vrut să ştiu cum şi de ce. Şi foarte repede am descoperit dimensiunea mitică a transmutaţiei. Căci alchimia, ştiinţă tradiţională, nu prelucrează numai materia, prin transmutaţie, ci şi sufletul. Alchimistul care încearcă să fabrice aurul se transmută pe sine însuşi în decursul acestei încercări, în aşa fel încât aurul, în alchimie, nu este numai un metal, ci şi – sau în primul rând – simbolul perfecţiunii, al libertăţii, al nemuririi. Vedem foarte bine lucrul acesta în textele alchimiştilor. Suntem foarte departe de obiectivitatea din ştiinţa modernă, în alchimia chineză, de pildă, extrem de importantă, alchimistul visează să fabrice aurul, dar nu asta îl interesează cu adevărat. Alchimistul, în China, caută mai întâi de toate elixirul vieţii îndelungate. Laboratorul alchimistului este ca yoginul care face exerciţii de stăpânire a trupului şi a spiritului.

Ce înseamnă pentru un adolescent care studiază chimia descoperirea alchimiei?

Ce mă fascina pe mine era stăpânirea timpului, pentru că alchimistul, transformându-şi minereul în doar câteva luni sau câteva zile, se substituie într-un fel naturii şi reuşeşte în felul acesta să accelereze timpul. În prealchimia societăţilor primitive minereul era văzut ca un embrion sălăşluind în pântecele ţărânei-mamă. Aceleaşi societăţi consideră că trebuie să treacă două, trei mii de ani până ce minereul respectiv – fierul, de pildă – să se transforme în aur. Prin urmare, alchimistul, prin faptul că se substituie lucrării naturii, accelerează timpul.

Pe de altă parte însă, consecinţele sunt teribile, căci, dacă, începând cu secolul al XIX-lea, o dată cu naşterea chimiei organice şi a biologiei, omul devine stăpânul timpului, el poartă în acelaşi timp responsabilitatea şi povara descoperirilor sale. Toate tehnicile, toate cunoştinţele, toate gesturile aveau altădată un aspect sacru. Când alchimia a devenit chimie, aspectul sacru s-a pierdut. Astăzi se lucrează în laborator ca în uzină. Semnificaţiile transistorice şi transcendente au dispărut. Ştiinţa modernă nu mai urmăreşte decât cunoaşterea, stăpânirea materiei. Obiectivul ei este altul. Avem de-a face cu un fenomen nou, foarte grav.

Totuşi alchimiştii rămân marii precursori ai ştiinţei mo­derne.

Da, bineînţeles. Ei lucrează cu minereuri, cu plante; e drept că ei pregătesc apariţia ştiinţelor. Alchimia a devenit nu doar chimie, ci şi botanică, medicină. Există o continuitate. Ceea ce s-a schimbat însă total, în zilele noastre, este comportamentul universal ce caracterizează stadiul arhaic al culturilor. Tot ce se făcea altădată: agricultură, mineralogie, metalurgie, medicină, avea drept model creaţia lumii, cosmogonia. Tot timpul se punea întrebarea cum Fiinţa a ajuns să fie, cum lumea a luat Fiinţă. Nu doar în teorie, ci până în cele mai mărunte aplicaţii practice. În Tibet, de exemplu, când cineva este bolnav, lama care vine să-l îngrijească începe prin a recita mitul cosmogonic. Apoi, mitul originii bolii. Apoi, mitul primului şaman care a vindecat boala. Astfel pacientul e proiectat la începutul timpului, înainte de creaţie; el reface simbolic întreg parcursul creaţiei. Şi dacă îl reface cum trebuie, se vindecă. Înseamnă că marele vindecător a reuşit literalmente să ia boala cu mâna. Asta vrea să spună că omul tradiţional, în culturile primitive, nu crede în capacitatea sa de a îndrepta lucrurile. Nici nu îndrăzneşte să le îndrepte – îndreptarea e foarte complicată şi poate fi primejdioasă. El nu este sigur de ceea ce face decât dacă el recreează lumea, în mod simbolic. Alchimia, în măsura în care este deja o acţiune asupra materiei, marchează punctul de trecere de la un sistem la altul, de la tradiţie la modernitate”.

(Fragment din volumul “Mircea Eliade. Întâlnire cu sacrul,” de Cristian Bădiliţă & Paul Barbăneagră, Editura Vremea)

Cartea poate fi cumpărată online de AICI

Facebook Comments

Leave a Reply

Privacy Preference Center


  • Warning: reset() expects parameter 1 to be array, string given in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/public/partials/privacy-preferences-modal.php on line 33

Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/public/partials/privacy-preferences-modal.php on line 95