“Magazinul La motanul cu mingea” de Honore de Balzac – Ana are carti!

“Magazinul La motanul cu mingea” de Honore de Balzac

“Magazinul La motanul cu mingea” mi se pare recomandarea ideală pentru cineva care n-a citit Balzac, dar ar vrea să încerce. Nuvela deschide ACEA “Comedie umană” despre care sunt convinsă că ai auzit cel puţin o dată în viaţă, prin urmare dacă îţi place, îi dai înainte cu restul seriei (şi dacă o termini, mă anunţi şi pe mine, pentru că, sincer,  chiar mi s-ar părea o performanţă 🙂 ).  Dacă nu, aia e… nu pierzi prea mult din timpul tău preţios de cititor/cititoare înrăit(ă)…

În ceea ce mă priveşte, “Magazinul… ” a fost un experiment de-a dreptul contradictoriu: după primele pagini, m-am surprins dând ochii peste cap (ceea ce la mine, de obicei, e grav, practic e începutul sfârşitului 🙂 ), pentru ca, un capitol mai târziu, să ridic intrigată din sprâncene… şi să sfârşesc colosal, citind ca disperata şi restul nuvelelor care formează primul volum al Comediei umane.

Povestirea (pe care dacă am studiat-o cumva în liceu am uitat-o TOTAAAAL!!!!!) este ilustrarea perfectă a subtitlului Comediei umane: “Studii de moravuri. Scene din viaţa privată”. În doar câteva pagini, Balzac îţi aşterne în faţa ochilor un tablou al vieţii comercianţilor parizieni din secolul al XIX-lea, care, deşi ocupaţi până peste cap cu micul negoţ de zi cu zi,  nu uită de marile lor ambiţii de a urca pe scara socială, ajutându-se de bani sau de titluri nobiliare.

Balzac: “Nu sunt adânc, ci foarte lat” 🙂

Nuvela începe greu (de aici, şi ochii mei daţi peste cap!) cu prezentarea prea lungă, prea bogată, prea încărcată a prăvăliei cu nume neobişnuit, în care îşi duce viaţa familia lui Guillaume. Descrierile laborioase s-ar putea să te facă să baţi în retragere, dar eu te voi îndemna să strângi puţin din dinţi pentru că… acesta e Balzac! Francezul pare să fi fost decis să-şi alcătuiască frazele după chipul şi asemănarea siluetei sale 🙂  (“Nu sunt adânc, ci foarte lat”, obişnuia el să spună), deci ai parte de nişte construcţii de-a dreptul durdulii, dar care s-ar putea chiar să te cucerească odată ce te obişnuiesti cu ele. Sau nu…

În magazinul “La motanul cu mingea”, nu se face însă negoţ doar cu postav, căci capul familiei calculează cu la fel de mare precizie metrii de material vânduţi, ca şi şansele celor două fiice de a realiza căsătorii spectaculoase, care ar putea să-l ajute să bată la porţile înaltei societăţi, visul secret al micii burghezii pariziene. Dar calculul îi cam dă cu minus pe partea familială…

Fata cea mare a depăşit cu mult termenul de măritiş unanim acceptat în societate, prin urmare să zică toată lumea mersi că, în loc să ajungă fată bătrână, reuşeşte să se mărite cu cel mai bun vânzător al lui Guillaume, desemnat să ducă mai departe afacerea familiei…

…şi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi…

În timp ce fata cea mare protejează prin mariajul ei înţelept sursa de venit a întregului clan, mezina Augustine visează romantic la o căsătorie din dragoste, având de partea ei toate atuurile – frumuseţe, delicateţe, aplecarea spre frumos… Iar cel care îi pune inima pe jar este Theodore de Sommervieux, un pictor la începutul carierei şi cu oarece origini aristocratice. Şarmul de artist, cunoştinţele de cultură generală, faptul că are cuvintele la el, obiceiurile lui boeme, toate răstoarnă cu fundul în sus traiul modest, şters şi prăfuit al gingaşei Augustine. Prin urmare, în ciuda opoziţiei familiei,  hotărârea e luată: Augustine se va căsători cu Theodore…

…şi îşi va primi pedeapsa pentru asta. 

Căci nimeni nu are de gând să-i ierte lui Augustine acest mariaj atât de neconvenţional. Nici familia, nici societatea, nici… Balzac.

Şi aici cred că e momentul să inserez un avertisment pentru ultrafeministe: misoginismul cu care scriitorul francez îşi pigmentează romanele nu avea cum să lipsească din “Magazinul…”, prin urmare pentru Augustine nuvela începe de-a dreptul banal, continuă răvăşitor de trist şi se încheie revoltător de nedrept.

După ce-a rupt fără prea multe remuşcări legătura cu familia care avusese alte planuri pentru mezina cea rebelă, Augustine se va trezi respinsă la rândul ei de înalta societate în care soţul ei reuşeşte să pătrundă cu uşurinţă graţie talentului de pictor. Tânăra pur şi simplu nu are cum să ţină pasul cu flamboaiantul ei bărbat. Deşi face eforturi să se ridice din punct de vedere intelectual la nivelul noului anturaj, prăpastia care o desparte pe fata de neguţător de prietenii lui Theodore este prea adâncă. Prin urmare, tânăra care a crezut că-şi poate depăşi condiţia socială va descoperi îngrozită că nu-şi mai găseşte nicăieri un loc al ei: nici în saloanele nobiliare, nici în casa austeră a părinţilor săi şi nici, vai!, în inima capricioasă a lui Theodore. Căci frumuseţea, gingăşia şi candoarea tinerei care ieşeau atât de puternic în evidenţă pe fundalul cenusiu al magazinului şi care îl vrăjiseră pe tânăr când a văzut-o prima oară sunt complet eclipsate acum de eleganţa, prezenţa de spirit, şarmul şi ţinutele strălucitoare ale tinerelor care roiesc in jurul lui.

Balzac nu are de gând să-i ofere nicio şansă amărâtei Augustine

Spre deosebire de poveştile pline de cai verzi pe pereţi pe care fetiţele le aud seara la culcare (desigur, apropoul meu vizează, în cazul de faţă, Cenuşăreasa), Balzac nu are de gând să-i ofere nicio şansă amărâtei,  prin urmare cumva finalul nuvelei devine previzibil (ceea ce nu-l face însă mai puţin revoltător). Mai ales ca în spatele firului narativ şi al dorinţei lui Balzac de a cunoaşte succesul de critică şi de public se poate ghici admiraţia sinceră pe care autorul o nutreşte pentru infidelul Theodore care alege să-şi trăiască viaţa după pofta propriei inimi călcând în picioare inima soţiei sale.

Ceea ce nu mă surprinde având în vedere sutele de relaţii amoroase pe care le-a avut însuşi Balzac şi care i-au ascuţit peniţa până a căpătat valenţe de bisturiu atunci când descrie cu o precizie aproape chirurgicală tortura unui mariaj plictisitor şi chinurile unei pasiuni devastatoare…

În schimb… că tot a venit vorba… Cum a reuşit să impresioneze atâtea femei Balzac, unul dintre cei mai graşi romancieri din toate timpurile, cu o gravă problema de igienă şi de atitudine, mereu copleşit de datorii… aceasta e o performanţă care depăşeşte capacitatea mea de înţelegere. Cred că ar putea constitui un excelent punct de plecare pentru un roman ştiinţifico-fantastic!

CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:

Fidelă hotărârii literare luate de Anul Nou (“În 2019 mă întorc la clasici!”), am întins mâna spre rafturile cu literatură franceză, căci, din punctul meu de vedere, dacă vorbim  despre clasici, Balzac e tăticul lor!Magazinul La motanul cu mingea

Vreau însă să ne fie clar un aspect: n-am nici cea mai vagă idee dacă mie mi-a plăcut vreodată scriitorul acesta sau nu. Absolventă a unui liceu de limbă franceză, Balzac era, ca să zic aşa, de-ai casei… ca unchiul acela care vine toată ziua bună ziua în vizită şi cu care te-ai obişnuit – îi cunoşti atât de bine hachiţele şi obiceiurile încât ajungi să nici nu i le mai sesizezi, darămite să te afecteze/impresioneze în vreun fel.

Prin urmare, la atâţia ani distanţă de când am deschis prima oară un roman al francezului, mă supun unui test şi încep “Magazinul La motanul cu mingea” pentru a afla, în sfârşit, răspunsul la o întrebare care nici nu bănuiam că mă frământă 🙂 : mie îmi place Balzac?

 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate