Autor: Shaun Bythell
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Pandora M
Anul apariției: 2020
Traducere: Mihaela Buruiană
Din păcate, “Jurnalul unui librar” reprezintă o premieră pe care am făcut tot posibilul s-o evit din momentul în care mi s-a pus pata să am blog de carte. Prin urmare, te anunţ … pe acordurile celebrului marş funebru al lui Chopin … că, undeva pe la pagina 180, am abandonat titlul lui Shaun Bythell 🙁 !
Şi nu că l-am abandonat, nu, nu! Am dat cu el de toţi pereţii! Am pomenit toţi sfinţii care îmi sunt martori că mie mi se întâmplă rar, FOARTE RAR, să nu duc o carte la bun sfârşit. Oricât ar fi de grea, oricât ar fi de plictisitoare, eu rezist acolo, cocoţată în vârful patului, adâncită în fundul canapelei, pe banca de pe terasă, cu Leia în braţe… Strâng din dinţi, mă foiesc, mă scarpin, dar tot o dovedesc.
Însă “Jurnalul unui librar” mi-a venit de hac.
Şi acum să mă răcoresc!
Librarul este, de fapt, proprietarul celui mai mare magazin de cărţi vechi din Scoţia
În primul rând, librarul nu e chiar… librar. În viaţa reală, Shaun Bythell, autorul volumului, deţine cel mai mare magazin de cărţi vechi din Scoţia, lucru care e menţionat frumos, clar, elegant pe coperta patru. Dar cine s-a obosit să citească?!!! Ocupată să visez cu ochii deschişi despre cum voi lucra eu într-o librărie, nu am mai deschis ochii (şi) la prezentarea editurii.
Dacă aş fi făcut-o, poate mi-ar fi pâlpâit un beculeţ, poate s-ar fi aprins un senzor în capul meu de avertizare… Căci în timp ce eu ador librăriile, anticariatele le evit cât pot. Nu am nimic împotriva cărţilor vechi – vorba ceea, ştii foarte bine cât v-am bătut la cap să mă ajutaţi cu unele titluri care nu s-au mai reeditat. Însă atâtea tomuri vechi adunate într-un loc, norul acela de praf combinat cu o mulţime de mirosuri… m-a apucat scărpinatul numai când am scris fraza asta.
Dar fie, treacă de la mine, librar, anticar, tot cu cărţile lucrează, deci eram dispusă să depăşesc mica neînţelegere survenită între noi.
Însă…
Când Shaun Bythell îşi ironizează clienţii, pe care îi desfiinţează pentru că, poftim impertinenţă!, îl întreabă plini de speranţă de vreo carte al cărei titlu nu şi-l amintesc cu exactitate… Când aproape că-i dă afară în şuturi dacă, auzi nesimţire!, se învârt prea mult printre rafturi fără să cumpere ceva… Sau când, ce oroare!, se fac comozi în fotoliul din magazin şi-şi permit să citească din cărţile pe care le are el la vânzare… Sau când nu doar că scrie în jurnalul personal despre, să zicem, cel mai neobişnuit client al zilei, dar îl face praf şi pe pagina magazinului de pe facebook, în speranţa unui public shaming… ca la carte (vorba vine!), am început să mă enervez.
Rău.
Problema nu este că Shaun Bythell nu iubeşte oamenii
Şi problema nu este că Shaun Bythell nu iubeşte oamenii. Literatura ne-a demonstrat că un mizantrop la locul potrivit poate fi un personaj de-a dreptul fascinant. Şi nici că nu şi-a dorit niciodată să deţină un anticariat sau o librărie. În fond, uneori nu ai altă soluţie decât să accepţi ce-ţi oferă viaţa.
Cu adevărat revoltător este că tipului, îmi pare rău că trebuie s-o spun, nu-i sunt deloc dragi cărţile. Iar din momentul în care am înţeles acest lucru, mi-a fost evident spre ce dezastru mă îndrept.
Când am scos “Jurnalul unui librar” din raft, eu m-am aşteptat ca din paginile lui să se rostogolească o avalanşă de titluri. Celebre sau nu. Plus câteva comentarii pe seama lor. Dar degeaba mi-am pregătit foaia şi pixul, anticipând entuziasmată lista de cărţi pe care o voi alcatui în baza a ceea ce voi găsi în jurnal! Căci pentru un librar/anticar cu experienţă, Shaun Bythell citeşte foarte puţin. Şi pare că o face cu forţa, căci comentariile lui sunt de-a dreptul aride: mi-a plăcut/ nu mi-a plăcut. În rarele dăţi când elaborează, mă lasă cu gura căscată: proprietarul celui mai mare magazin de cărţi vechi din Scoţia nu a auzit niciodată de “Suflete moarte”, romanul lui Gogol.
Şi de parcă nu am fi traversat în volumul acesta deja suficiente cercuri ale infernului pentru un iubitor de lectură… Shaun Bythell se crede amuzant în sarcasmul cu care-şi întâmpină clienţii. Şi original, pentru că a împușcat un Kindle și l-a bătut mândru în cuie pe un perete al librăriei.
Or nu e. Nici amuzant, nici original.
Jurnalul unui librar… ignorant, obosit şi prăfuit
Este doar un anticar ignorant, obosit şi prăfuit (la propriu şi la figurat), grosolan cu clienţii mai în vârstă sau mai… grăsuţi, exasperat şi epuizat de războiul pe care proprietarii micilor afaceri cu cărţi îl duc cu giganţi precum Amazon.
Iar acum, că mi-au trecut nervii, realizez că mi-e tare milă de el. Jurnalul lui nu este decât o repetiţie cap-coadă de am ajuns să cred că într-o viaţă anterioară Shaun Bythell a adunat atâtea păcate încât pedeapsa lui a fost să trăiască această “zi a cârtiţei” la infinit: “M-am trezit, am vândut cărţi de atâtea lire, am dat afară un client din magazin, Amazon is a bitch, m-am culcat la loc”. Dacă laşi cartea să se deschidă la întâmplare, vei da peste acelaşi lucru. O ştiu pentru că am făcut acest experiment, în speranţa că voi găsi o perlă ascunsă. N-am găsit.
Din păcate, în eforturile lui de a-şi menţine afacerea pe linia de plutire, Shaun Bythell şi-a pierdut simţul umorului, respectul pentru clienţi, dar, mai ales, iubirea pentru cărţi.
Ceea ce mi se pare tare trist.
P.S. Unica steluţă acordată cărţii este câştigată, de fapt, de… George Orwell. Căci Bythell deschide fiecare capitol cu un citat din eseul acestuia, “Amintirile unui librar”. Reflecţiile lui Orwell sunt GE-NI-A-LE şi numai datorită lor am reuşit să trec de jumătatea jurnalului.
Ce-am scris când am inceput sa citesc “Jurnalul unui librar” de Shaun Bythell
Dacă vreodată intri într-o librărie şi dai de o blondă zăpăcită care nu pare să lucreze acolo, dar se comportă de parcă tocmai ar fi fost angajată, atunci să ştii că… aia sunt eu 🙂 !
În caz că ne citeşti de ceva vreme, atunci ai aflat deja că eu visez să-mi mut cartea de muncă la o librărie. Însă până atunci, adică până în ziua în care salariile în acest domeniu vor fi ceva mai răsărite (Doamne, jur că nu ştiu cum se descurcă oamenii aceia!!! 🙁 ) , fac muncă patriotică.
Prin urmare, când intru într-o librărie:
@ Mă apuc să fac ordine. Detest să văd colecţiile răvăşite, volume SF amestecate printre cărţi de gătit. Stephen King lângă Sandra Brown. Tratate de istorie printre romane poliţiste. Într-o zi, am găsit, ce oroare!!!, un volum din “Cincizeci de umbre ale lui Grey” în colţul dedicat copiilor!!!
@ Ascund produsele care nu legătură cu cărţile. Adică, le împing mai în spate, să nu le mai văd. Pentru că, efectiv, mă scoate din sărite când încerc să scot un volum de pe raft şi trebuie să fiu atentă să nu dărâm vreo pungă cu biscuiţi. Sau o cutie cu alune. Sau o cană cu Spiderman! Nu ştiu cine se ocupă de această scenografie. Nici nu reuşesc să-mi dau seama dacă se conduce după vreun principiu estetic. Dar eu, când mă voi angaja într-o librărie, voi crea zone diferite pentru produse diferite. Va fi primul lucru de care mă voi ocupa cu riscul să fie şi ultimul, în caz că viziunea mea nu coincide cu cea a “şefilor”.
În librării eu îi ajut pe nehotărâţi să cumpere cărţi
@ Dar lucrul cu care mă mândresc cel mai tare este că îi ajut pe nehotărâţi să cumpere cărţi. Pentru că angajaţii din librării nu prea ştiu ce titluri au în stoc (şi mai multe consideraţii nu am de gând să fac pe subiect, având în vedere salariile jenante!), eu mă bag în seamă cu tupeu când radarul interior îmi spune că e nevoie de mine. Când clienţii stau în cumpănă, nu ştiu ce să aleagă sau caută o carte anume, dar sunt copleşiţi de atâtea rafturi… atunci apar eu! 🙂
Poate cel mai răsunător succes al meu din toate timpurile l-am înregistrat în perioada în care la modă era best-sellerul intergalactic al lui Dan Brown, “Codul lui da Vinci”. N-am făcut nici eu excepţie de la regulă. Mai mult, atât de fascinată am fost de el, încât am încercat să-mi cumpăr, la vremea respectivă, orice titlu disponibil care trata acelaşi subiect. Mă interesau geneza romanului, teoriile cercetătorilor din care se inspirase şi americanul. Prin urmare, când am auzit într-o librărie un bărbat aproape strigând exasperat în telefon: “Da’ de unde să ştiu eu ce cărţi au legătură cu Codul lui da Vinci?!!!”, am zâmbit. Şi l-am bătut pe umăr: “Scuzaţi-mă, dar cred că vă pot ajuta eu”.
După ce mă voi angaja într-o librărie, şi eu voi ţine un jurnal 🙂
Câteva minute ne-am tot plimbat printre rafturi, eu scoţând volum după volum şi punându-i-le în braţe, el urmându-mă uşurat că a rezolvat problema. Aveam să aflu că soţia lui, pe care o sarcină dificilă o ţinea la pat, citise şi ea romanul şi, ca şi mine, era înnebunită să afle ORICE pe lângă. Când teancul de cărţi îi ajunsese cam în dreptul nasului, viitorul tătic m-a oprit, mulţumindu-mi plin de recunoştinţă. Era convins că are în faţă angajata – poate prea zeloasă – a acelei librării. Nu l-am corectat. În fond, cred că tocmai realizasem vânzarea record a anului!
Prin urmare, bănuiesc că se explică de ce, când dau cu ochii de mine, vânzătorii cred că le-a venit “inspecţia de la centru”. Aşa am auzit-o într-o zi pe o tânără spunându-i unei colege, în timp ce-i făcea semne disperate în direcţia mea 🙂 !)
Şi de ce mă îndrept în acest moment spre canapea cu o carte despre care nu ştiu absolut nimic şi pe care mi-am cumpărat-o strict datorită titlului. “Jurnalul unui librar” de Shaun Bythell.
Pentru că da, după ce mă voi angaja într-o librărie, şi eu voi ţine un jurnal. Chiar aici, pe blog!
