Autor: Simon Sebag Montefiore
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Trei
Anul apariției: 2014
Traducere: Lucian Niculescu
„Într-o noapte de iarnă”. Când am decis să testez aventura în lumea beletristicii a istoricului Simon Sebag Montefiore, m-am îndrăgostit imediat de acest titlu 🙂 . Nu ştiam nimic despre carte, despre subiectul ei, despre impactul la public şi/sau la critică, nu aveam aşteptări (prin urmare, mi-am securizat şi dezamăgirile), tot ce ştiam era că mie îmi plăcuse cum se înşiraseră, ca mărgelele pe o aţă, cuvintele „Într-o noapte de iarnă”…
Şi dacă nu m-am aşteptat la nimic în general, sigur nu-mi trecuse prin cap că voi avea de-a face cu un thriller moscovit, în special. Dar, hei!, să fie primit, chiar aveam nevoie de puţină adrenalină după atâtea lecturi clasice & scorţoase!
Noaptea de iarnă a lui Montefiore are ca punct de plecare un incident extrem de tulburător din Moscova anului 1945. În zăpăceala şi entuziasmul provocate de Marea Paradă a Victoriei asupra lui Hitler, nimeni nu are timp să bage în seamă un grup de adolescenţi îmbrăcaţi cam ciudat pentru gusturile comuniste. Nimeni nu are nici urechi să le audă replicile care sună mult prea teatral pentru a forma o conversaţie normală. Nici măcar focurile de pistol care vin din direcţia lor nu întorc capetele celor care urmăresc spectacolul megalomanic stalinist. Doar ţipetele, înghesuiala, fuga precipitată a martorilor şi nemişcarea celor două trupuri care zac pe caldarâm reuşesc să atragă, în cele din urmă, atenţia şi oamenilor obişnuiţi, şi membrilor poliţiei secrete.
Cele două victime, un băiat şi o fată, nu sunt nişte adolescenţi oarecare, ci copiii unor membri importanţi în ierarhia comunistă, prin urmare o anchetă uriaşă este declanşată, cu toată oroarea, abuzurile şi absurdităţile pe care le presupune un astfel de demers în Rusia lui Stalin.
Cine are inconştienţa să aducă vorba despre Puşkin devine automat un duşman de clasă
Căci colegii celor doi elevi morţi sunt arestaţi şi interogaţi. Părinţii şi profesorii sunt, la rândul lor, şantajaţi, terorizaţi şi brutalizaţi de autorităţi. Şi nimeni nu pare să reuşească să găsească o cale de scăpare din acest coşmar atâta vreme cât torţionarii sunt convinşi că au de-a face cu o conspiraţie extrem de rafinată care viza răsturnarea regimului stalinist, prin urmare tot ce le mai rămâne de făcut este să completeze lista de vinovaţi.
În toată această nebunie (care, ATENŢIE!, este inspirată din fapte reale!) cum ar putea crede cineva ca adolescenţii care au murit erau membrii Clubului Romanticilor Fatali, adoratori până la veneraţie ai operei lui Puskin, iar scena în care şi-au pierdut viaţa era o reinterpretare a duelului care i-a fost fatal celebrului poet?!!! Pentru oficialii poliţiei secrete ideea de a deschide o carte neaprobată de ideologia comunistă este de-a dreptul absurdă, prin urmare cine are inconştienţa să aducă vorba despre viaţa şi opera lui Puşkin devine automat un duşman de clasă. Iar în Rusia lui Stalin şi cea mai mică greşeală se pedepseşte cu moartea… Sau cu deportarea în gulag, ceea ce înseamnă, până la urmă, acelaşi lucru, căci aceasta este principala modalitate de exterminare în epocă…
Poate că deznodământul ar fi venit mai repede (cartea este URIAŞĂ!), dacă, ameninţaţi cu tortura în celulele înfricoşătoarei Lubianka în care se intră atât de uşor, dar din care nu prea se mai iese, cei anchetaţi nu ar fi declanşat o adevărată sarabandă a delaţiunilor. Copii de 6 ani care povestesc ce spun părinţii atunci când se cred în siguranţa căminului personal, profesori care au propriile poliţe de plătit, prin urmare îşi toarnă colegii de catedră, elevi dezamăgiţi în dragoste care se răzbună astfel pe rivalii lor…
O carte care, în ciuda atmosferei familiare pentru noi, cititorii din România, te sufocă
Rezultatul? O carte care, în ciuda atmosferei familiare pentru noi, cititorii din România, te sufocă, care te acoperă de secrete, care ţese în jurul tău o plasă de teroare din care m-am scuturat cu mare greutate ducându-mă direct la Internet ca să verific eventuale rădăcini ruseşti ale lui Montefiore, căci mi se pare aproape imposibil ca „un străin” să scrie cu atâta aplomb despre o lume pe care a cunoscut-o doar din cărţi.
Iar dacă imaginea Rusiei comuniste îi iese britanicului atât de bine, portretul pe care Montefiore i-l construieşte lui Stalin este absolut MAGISTRAL! Istoricul, despre care am aflat că are o adevărată pasiune pentru dictatorul sovietic, reuşeşte să redea cu un talent uriaş şi cultul personalităţii de care suferea acesta, şi carisma cu care îşi hipnotiza supuşii. Coordonând în mod direct ancheta care trebuia să elucideze misterul morţii celor doi copii, „ţarul roşu” este extrem de prezent în tot romanul, iar eu îţi spun cu sinceritate că-i aşteptam apariţia la fiecare pagină cu mare nerăbdare. Mai ales că Montefiore, fără să şi-o propună neapărat, reuşeşte să te facă să înţelegi de ce atât de multi specialişti îi atribuie lui Stalin celebrul citat: „Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistică”. Cinismul este cea mai mică problemă a cumplitului enunţ…
Tot pe google am ajuns şi căutând cu disperare mai multe informaţii despre Puskin (în legătură cu care cunoştinţele mele erau tare sărace!). Nu ştiu dacă voi citi neapărat prea curând vreuna dintre operele lui, dar îţi pot spune că poetul rus are el însuşi o poveste fabuloasă de viaţă, pe care Montefiore, că nu degeaba este ultralăudat ca istoric, a reuşit să mi-o pună atât de inteligent în braţe.
Montefiore este un istoric căruia îi place să vorbească şi să scrie mult 🙂
Firile mai romantice vor găsi în carte şi două poveşti secrete de dragoste, care, într-un mod absolut uluitor, reuşesc să se dezvolte mai departe în ciuda absurdului şi paranoiei care le înconjoară.
Dar, atenţie!, paginile pline de inimioare şi îngeraşi nu uşureaza lectura, căci Montefiore este înainte de toate un istoric căruia îi place să vorbească şi să scrie mult 🙂 ! Prin urmare, deşi de la mine titlul primeşte 5 steluţe, nu vreau să treci uşor peste avertismentul meu: după părerea mea, aceasta nu este o carte pe care să o citeşti ca s-o frunzăreşti… sau invers 🙂 ! Asta, desigur, dacă vrei să reţii ceva din toată documentarea exhaustivă a lui Montefiore, care, conştient de greutatea tomului său – la propriu şi la figurat – încearcă să-ţi uşureze experienţa, publicând la început o hartă (ah, ador hărţile!) şi la final – un capitol special în care îţi spune unde a respectat adevărul istoric şi unde a bătut cu atâta graţie câmpii. Prin urmare, poate te gândeşti să eviţi volumul dacă ficţiunea istorică, în general, şi Rusia stalinistă, în special, nu formează chiar una dintre preocupările tale.
P.S. La recitirea textului am simţit cum mă trage de mânecă următoarea precizare: „O carte care, în ciuda atmosferei familiare pentru noi, cititorii DE-O ANUMITĂ VÂRSTĂ din România, te sufocă…”. Doamne, ce bătrână sunt!
Ce-am scris când am început să citesc „Într-o noapte de iarnă”
Nu ştiu dacă m-aş fi apropiat vreodată de „Într-o noapte de iarnă”, dacă nu ar fi fost anaarecarti.ro, în general, şi recomandarea unei anume prietene a blogului, în special (Da, Iulia, despre tine vorbesc). Însă are fata asta aşa un dar să-mi dea brânci în librării după unele titluri încât nici nu am mai făcut eforturi să-i rezist: m-am proţăpit la casă cu volumul lui Simon Sebag Montefiore în braţe.
Acum să nu crezi că opera istoricului britanic care a făcut multe inimi de cititoare să bată mai tare (şi nu doar din motive literare 🙂 ! ) mi-ar fi complet necunoscută. Cartea lui despre Ierusalim este poate cea mai frumoasă biografie a unui oraş, ca să folosesc chiar titlul volumului, pe care am citit-o vreodată. Tomul gigantic dedicat unei citadele în care mi-am petrecut foarte multe zile nu are nicio legătură cu ghidurile turistice, după cum ai fi înclinat(ă) să crezi. Este, de fapt, un amestec COLOSAL de istorie, literatură, poezie, magie şi – absolut surprinzător! – foarte mult umor.
Paragrafele în care doi soldaţi se plimbă cu un cadavru pe străzile din Ierusalim încercând să-l predea autorităţilor legitime, doar că nimeni nu doreşte să se lege la cap cu el, m-au făcut să izbucnesc în râs, oricât de deplasat ţi s-ar părea… De fapt, ce spun eu aici?!, şi acum când scriu rândurile de faţă sunt cu gura până la urechi, deşi a trecut atâta timp de când am citit „Ierusalim. Biografia unui oraș”.
(O precizare esenţială, ca să nu avem discuţii ulterior: oricâte catralioane de stele aş acorda eu acestei cărţi, nu ţi-o recomand decât dacă Orientul Mijlociu te pasionează acolo… cât de cât )
Prin urmare, mă apuc acum destul de relaxată de „Într-o noapte de iarnă”, primul volum din trilogia „Moscova”… Să vedem!
