Editura Nemira a lansat în această primă lună de primăvară romanul Inimă neagră de Silvia Avallone. Autoarea este o mai veche cunoștință a cititorilor români, tot editura Nemira fiind cea care i-a publicat în 2022 romanul O prietenie.
Probabil că acesta este și motivul pentru care Silvia Avallone s-a simțit îndemnată să le trimită cititorilor din România o scrisoare în care le vorbește despre Inimă neagră și pe care ne-am gândit s-o redăm în articolul de azi. Căci cine este mai în temă cu o anume carte, dacă nu chiar autorul/autoarea ei?
Scrisoarea Silviei Avallone
Dragi cititoare și cititori din România,
Vouă, cei care veți citi Inimă Neagră, vă mulțumesc, în primul rând, pentru primirea voastră călduroasă.
Vă scriu din Bologna, orașul în care locuiesc de douăzeci de ani și în care mi-am scris toate romanele, de la biroul și de la computerul în fața cărora am trăit, trup și suflet, suferințele și bucuriile personajelor mele, pentru a vă povesti câteva întâmplări, momente și întâlniri care îmi sunt în mod deosebit dragi pe care mi-aș dori să vi le împărtășesc, pentru a vă însoți pe parcursul citirii acestui roman.
Inimă Neagră, nu vă voi ascunde acest lucru, reprezintă o experiență deosebită pentru mine: cu trăiri foarte puternice, care m-au hrănit și m-au schimbat nu numai în ceea ce privește scrisul, ci și viața.
De ani de zile îmi doream să abordez, în calitate de scriitoare, o temă care, ca cititoare, m-a cutremurat întotdeauna mai mult ca oricare alta: răul. Mă gândesc la una dintre primele cărți pe care le-am iubit în adolescență: Crimă și pedeapsă, de Dostoievski. O carte în care noi, cititorii, ne trezim, împreună cu Raskolnikov, un criminal, încercați de un sentiment de groază în fața crimei comise dar, în același timp, crezând în umanitatea lui și nutrind speranța unei posibile renașteri.
Suntem istorii întregi, nu doar momente
Spre deosebire de știri, care simplifică lucrurile, urlând atât la monstru, cât și la victimă, literatura ne spune că niciunul dintre noi nu poate fi redus la un singur aspect, că nimeni nu se identifică nici cu propria traumă, nici cu propria vină. Suntem cu toții diferiți și avem o putere enormă: aceea de a ne schimba. Pentru că suntem istorii întregi, nu doar momente.
Această încredere, această speranță m-au ghidat în scrierea romanului Inimă neagră, născut dintr-o întrebare foarte precisă: Ce se întâmplă după? După comiterea unui rău ireparabil? După ce am plătit consecințele acestuia cu cincisprezece ani de inchisoare? Când ne reîntoarcem în lume cu o vină devastatoare, în viață, o viață care ne cheamă, cu un viitor care are nevoie de răspunsuri, de unde începem, cum facem?
Emilia, protagonista nevoită să o ia de la capăt, este o femeie de 31 de ani care îmi bântuia mintea și sufletul de ceva timp și care a prins contur doar atunci când, după pandemie și carantină, m-am întors în Valle Cervo, acolo unde m-am născut și am crescut, descoperind un sătuc de piatră cufundat în pădure, la care se ajunge urcând pe o cărăruie, o insulă de pace și liniște, de unde modernitatea și istoria au fost alungate și unde, de îndată ce am pus piciorul, m-am gândit: Iată unde va ajunge Emilia, după închisoare!
Nici Emilia, nici Bruno nu vor ca viața să-i ajungă din urmă
Așa am început, scriind cu viteza luminii urmărind-o pe Emilia în timp ce era convinsă că avea să se îngroape într-o casă veche a unei mătuși bătrâne, în sătucul pe care și-l închipuia părăsit și unde, în schimb, îl întâlnește pe Bruno. lar acea viață nouă despre care credea că nu o merită, împotriva voinței sale și mai puternică decât orice, începe să prindă contur.
Bruno are 36 de ani și locuiește în Sassaia pentru că nici el nu vrea ca viața să îl ajungă din urmă. Nu vrea să i se mai întâmple nimic, pentru că deja i s-au întâmplat prea multe. Cănd era doar un băiețel, a fost lovit de o tragedie. Este o victimă, o rudă a victimelor. El se află de partea opusă a răului, în comparație cu Emilia, dar durerea care I-a înghețat este aceeași cu durerea ei.
Nimeni nu se salvează singur, mai ales de trecut
Amândoi sunt niste adulți care nu mai cred că au dreptul la vreun viitor și care nu si-au trăit adolescența. După ce am scris patru romane despre adolescență, am crezut că mă voi opri, dar apoi, această vârstă atât de puternică a preluat din nou frâiele, într-o formă inedită: adolescența negată. Bruno era prea dărâmat pentru a-și trăi tinerețea. lar Emilia și-o petrecuse pe a ei, în întregime, într-o inchisoare pentru minori, în spatele gratiilor.
Când îi vedem în Sassaia, printre casele goale, fagi și castani, sunt neîndemânatici și stângaci. E clar că fiecăruia dintre ei îi lipsește ceva. Că au un trecut atât de apăsător, încât nu poate fi mărturisit. Nimeni nu se salvează singur, mai ales de trecut. Dar găsirea unei alte ființe, care te privește în ochi, te ascultă, te acceptă cum ești, poate schimba totul.
Instinctiv, am știut că pentru a putea descrie răul trebuia să scriu și o poveste de iubire. Acea iubire care nu înseamnă infatuare în fața a ceea ce ne place la o altă persoană, ci exact opusul: acceptarea a ceea ce nu ne place la ea și, în consecință, la noi înșine.
Pentru a scrie Inimă neagră, fundamentală a fost intrarea în penitenciarul pentru minori
Dar pentru a scrie Inimă neagră, fundamentală nu a fost doar întâlnirea cu Sassaia, ci și, cel puțin la nivel uman, fundamentale au fost intrarea în penitenciarul pentru minori, de băieți, din Bologna, atelierele literare cu tinerii deținuți, cunoașterea profesorilor, educatorilor, asistenților sociali care muncesc foarte mult pentru a readuce la viață timpul, speranța, visele, acolo unde pare să nu mai existe nicio urmă din toate acestea.
Experiența uriasă oferită de întâlnirea cu chipurile, ochii, vocile acelea atât de tinere, dar deja atât de marcate de suferință, mi-a permis nu numai să creionez penitenciarul pentru minori, de fete, unde Emilia crește împreună cu prietena ei Marta și multe alte colege care o însoțesc în această călătorie, ci și să înțeleg cât de important este ca societatea să nu lase niciun copil să fie marginalizat, exclus, abandonat.
Pentru că dacă Răul, cu majusculă, este un mister și un scandal, foarte mult rău, cu minusculă, este reprezentat de răul social, rezultat al nedreptății și al inegalităților; un rău pe care îl putem preveni cu ajutorul justiției sociale, al solidarității, al empatiei, al educației, al binelui – care este întotdeauna curajos, altruist, ambițios, deoarece reprezintă interesul tuturor, nu doar pe cel propriu.
Ar fi un mare păcat să îi dăm răului ultimul cuvânt
Nu este ușor să acceptăm că unele fisuri rămân și nu pot fi umplute. Dar ar fi un mare păcat să îi dăm răului ultimul cuvânt. Întotdeauna se va putea construi o bucățică de bine alături de rău. Se va putea abandona logica disperării, pentru a încerca să onorăm cu adevărat viața, cu generozitate si recunoșință.
Pentru a scrie una dintre scenele finale ale acestui roman, m-am dus într-un cimitir, într-o dimineață însorită de primăvară, împreună cu soțul meu, cu cumnatul meu și cu fetiâa mea, cea de-a doua aflându-se încă în pântece, și, cu trupul plin de viitor si de bucurie, am ascultat tăcerea tuturor oamenilor care nu mai sunt, am simțit nostalgie pentru cei pe care i-am pierdut, m-au încercat sentimente de fericire și durere laolaltă și am simțit o emoție profundă la gândul că exist pe această lume.
Așa că, iată, sper că, atunci când veți termina de citit Inimă neagră, să vă incerce și pe voi sentimente asemănătoare. Să fiți în pace cu voi înșivă, cu această viață care ne copleșește, care nu ne ascultă și nu ne este datoare cu nimic, dar căreia noi, cred eu, îi datorăm iubire și gratitudine.
Cu toată afecțiunea și recunoștința mea,
Silvia Avallone
Cum promoveaza editura romanul Inimă neagră
Singura cale de‑a ajunge la Sassaia, un sat micuț, cuibărit în munți, e o potecă foarte abruptă, ascunsă printre fagi. De acolo apare într-o zi Emilia, roșcată și cu părul creț, incredibil de slabă. O adolescentă de treizeci de ani, cu bocanci mov și o geacă verde fluorescent. Din casa alăturată, Bruno asistă la sosirea ei ca și cum ar fi martorul unei invazii. Femeia are un accent „străin“ și o grămadă de genți, iar simpla ei prezență într-un loc uitat de lume pare nefirească.
Când în sfârșit se întâlnesc, fiecare cu singurătatea sa, Bruno simte că în ochii Emiliei se ascunde un abis asemănător cu al său, dar cumva opus. Le e familiar amândurora – lui pentru că l-a suferit, ei pentru că l-a provocat – un rău pentru care a plătit cu mulți ani de închisoare, însă care nu poate fi reparat. Sassaia e refugiul lor, singura soluție pentru a scăpa de un viitor în care amândoi au încetat să mai creadă.
Dar viitorul sosește și își urmează propriile legi.
FIE CĂ EȘTI VICTIMĂ SAU CĂLĂU,
TIMPUL TRECE ȘI NE DEZVĂLUIE
TUTUROR ADEVĂRATA FAȚĂ:
DUREROS DE FRAGILI,
FATALMENTE UMANI.
Silvia Avallone își construiește noul roman în jurul unei idei pe cât de simple, pe atât de puternice: atunci când accepți prezența întunericului, se ivește și lumina.
Anamaria Manolescu, coordonatoarea colecției Nemira Fiction
Cine este Silvia Avallone
SILVIA AVALLONE s-a născut la Biella, în 1984. A scris o culegere de poezii, Il libro dei vent’anni, și patru romane: Acciaio (câștigător al premiului Campiello Opera Prima și finalist al premiului Strega, adaptat într-un film cu Michele Riondino și Vittoria Puccini în rolurile principale și pus în scenă de compania de teatru elvețiană L’outil de la ressemblance), Marina Bellezza, Da dove la vita è perfetta și Un’amicizia. Autoarea scrie articole pentru publicațiile Corriere della Sera, La lettura și 7. Cărțile sale au fost traduse și publicate în 25 de țări.
