Herta Muller, scriitoarea germană de origine română, s-a născut pe 17 august 1953, la Niţchidorf, în fosta Regiune Timişoara, actualul judeţ Timiş. Muller a fost laureată cu Premiul Nobel pentru Literatură în 2009.
Herta Muller era recompensată în 2009 cu premiul Nobel pentru literatură, pentru ilustrarea „peisajului celor dezrădăcinaţi”, cu „concentraţia poeziei şi cu francheţea prozei”. Temele pe care le-a abordat in opera ei sunt opresiunea, dictatura şi exilul trăite în timpul regimului comunist.
Cum o descrie Cărtarescu
Despre Herta Muller, Mircea Cărtărescu spune că este „una dintre acele figuri din mitologia greacă, femeie şi instanţă morală în acelaşi timp”.
Nobelul a schimbat-o doar „pe dinafară, nu şi pe dinăuntru”, declara ea după ce a fost recompensată cu prestigiosul premiu. În schimb, comunismul şi-a lăsat adânc amprenta pe dinăuntru. „Ceauşescu era nebun şi a făcut ca jumătate din România să fie nebună. Eu sunt nebună din cauza lui”, mărturisea scriitoarea în 2010.
„Omul este un mare fazan pe lume” (1986), „Călătorie într-un picior” (1989), „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” (1992), „Animalul inimii” (1994), „Astăzi n-aş fi vrut să mă întâlnesc cu mine” (1997), „Leagănul respiraţiei” (2009), volumele de eseuri „Foame şi mătase” (1995), „Regele se înclină şi ucide” (2003). Toate poartă semnătura lui Muller, multe fiind recompensate cu premii importante.
Cum şi-a primit numele
Mama Hertei Muller a fost deportată în Uniunea Sovietică, în 1945, într-un lagăr din Ucraina, iar numele scriitoarei se leagă de acest episod. O femeie cu care mama sa se împrietenise în lagăr şi care murise purta numele Herta. „Mama a promis că dacă va avea o fiică, o să-şi numească copilul după prietena ei”.
Problema cu numele său, explica scriitoarea, este că puternica semnificaţie a unei femei care a sfârşit în lagăr este legată de ea tot timpul prin el. Într-o oarecare măsură Herta Muller a fost mereu legată de Herta din lagăr şi de istoria ei.
Între germană şi română
Herta Muller a învăţat limba germană literară când era la grădiniţă şi la şcoală, o limbă diferită de cea din satul său. Acolo, români erau doar poliţistul şi medicul, iar ea „nu voia să aibă de-a face cu ei”.
Ajunsă la liceu, Herta Muller nu ştia bine limba română, dar avea să o înveţe pe stradă, în viaţa de zi cu zi. Pentru că exista o discrepanţă între nivelurile la care ştia germana şi româna, a sesizat „diferenţele de senzualitate, metaforică, de superstiţii, de toate domeniile în care este un limbaj poetic dintre cele două limbi”. „În germană nu poţi să blestemi aşa fain ca în română, deoarece nu ai vocabular“”, glumea scriitoarea.
Diferenţele sunt mari. Un exemplu pe care l-a oferit scriitoarea este cel al substantivului „lună” care în română este la feminin, iar în germană, la masculin. Astfel, în basme, de exemplu, semnificaţia se schimbă complet, pentru că „ai de a face cu un bărbat în germană, când în română e o femeie”.
Refuzul colaborării cu Securitatea
După absolvirea studiilor de filologie germană şi română, Herta Muller a lucrat pentru scurt timp ca traducătoare într-o fabrică din Timişoara. Avea să fie concediată din cauza refuzului de a colabora cu Securitatea. Întrebată despre ce anume simte în legătură cu România, Muller spunea că nici nu o urăşte, dar nici nu îi duce dorul. Ţara ocupă însă un loc aparte pentru scriitoare, pentru că, trăind în ea vreme de peste 30 de ani, are de-a face cu propria sa biografie.
„M-am îndepărtat de România pentru că aşa a trebuit să fac. Când am plecat din România, trei ani a mai fost Ceauşescu şi am primit ameninţări cu moartea chiar şi la Berlin. Nu am putut să vin aici, aşa că m-am debarasat şi nici nu am avut ideea să sufăr de dor de casă. Am zis: «Ăştia m-au dat afară şi atunci am trântit şi eu uşa». A fost ceva reciproc”, mai declara scriitoarea.
Scriitoarea a debutat, în 1982, cu volumul de povestiri „Ţinuturile joase”, a cărui versiune integrală avea să apară în Germania, în 1984, după ce în ţara natală fusese cenzurat. Pentru că ameninţările din partea Securităţii continuau, Herta Müller s-a văzut nevoită să emigreze în RFG, în 1987.
“O să-ţi pară rău, o să te aruncăm într-un râu”,
Securitatea a încercat s-o forţeze să semneze un document în care trebuia să recunoască faptul că este colaborator. „Fără să mă aşez, am scris ce mi-a dictat, numele, data naşterii şi adresa….şi apoi a venit cuvântul teribil. În acel moment, am încetat să mai scriu”, declara scriitoarea despre contactul cu Securitatea în 2010. Nu a putut să scrie aşa ceva. N-ar fi mai putut trăi cu ea însăşi. Ofiţerul a reacţionat violent, rupând hârtia şi aruncând bucăţile pe jos. A realizat rapid însă că avea nevoie să-i arate superiorului că încercase s-o recruteze, aşa că a adunat bucăţile de hârtie şi le-a pus în servietă.
“O să-ţi pară rău, o să te aruncăm într-un râu”, i-ar fi spus atunci ofiţerul. Dacă ar fi semnat, rezultatul ar fi fost acelaşi, numai că s-ar fi aruncat ea singură, mai explica scriitoarea. Nu ar fi putut să trăiască cu ea însăşi.
