“Generalul armatei moarte” de Ismail Kadare – Ana are carti!

“Generalul armatei moarte” de Ismail Kadare

“Generalul armatei moarte” de Ismail Kadare nu e o carte “drăguţă”. Deloc. Niciun pic. N-o iei cu tine în vacanţă. N-o răsfoieşti la umbra palmierilor. N-o citeşti seara, înainte de culcare, ca să adormi mai repede şi să-ţi fie somnul lin…

Povestea  generalului italian şi a unui preot care pleacă în Albania, în anii ’60, pentru a căuta şi repatria rămăşiţele soldaţilor morţi în al doilea război mondial m-a ţinut încruntată în vârful patului/canapelei, în capul oaselor, cam cocoşată (mă rog, pentru ultimul aspect nu e de vină cartea, să fim serioşi 🙂 ). Mai ales că mă lăsasem păcalită de dimensiunile reduse ale romanului  acesta ale cărui pagini am început de la un punct încolo să le întorc din ce în ce mai încet de parcă sinistra misiune a celor doi mă ajunsese din urmă, aruncându-mi pe suflet o greutate care m-a urmărit mult timp după ce am terminat volumul.

Duşmănia cerului şi a vânturilor reci este egalată de aversiunea tăcută a localnicilor

Cu greu îţi poţi închipui o sarcină mai lugubră decât să sapi într-o ţară străină, pe o vreme ostilă, scoţând la suprafaţă oseminte care pot fi umane sau… nu, care pot aparţine camarazilor tăi sau… nu, care pot fi identificate sau… nu. Duşmănia cerului şi a vânturilor reci este egalată de aversiunea tăcută a localnicilor care nu au cum să ignore faptul că în timp ce rămăşitele “invadatorilor” străini sunt dezgropate şi trimise rudelor peste mări şi ţări, pe cei de acasă care au căzut apărându-şi ţara nu-i caută nimeni. Între mormintele anonime ale celor două tabere beligerante nu era nicio diferenţă – ceea ce alina dureri şi împăca supărări -până la sosirea acestor doi italieni, înarmaţi cu liste pe care se găsesc numele celor morţi, fişele dentare care să ajute la identificare, informaţii mai mult sau mai puţin certe despre locurile unde şi-au pierdut viaţa, declaraţii ale supravietuiţorilor, jurnale ale dispăruţilor etc etc.

Detaliile pe care le primeşti sunt crunte – căci până la urmă e vorba de scoaterea la suprafaţă a unor cadavre descompuse! Şi sunt însoţite de accente de-a dreptul absurde atunci când, în demersurile lor, generalul şi preotul se lovesc de o birocraţie groaie, care se combină cu acel “merge şi-aşa” specific Balcanilor.

Într-o carte despre moarte, momentele de lumină şi veselie sunt doar nişte promisiuni pe care Kadare nu are de gând să şi le ţină. Scena nunţii tradiţionale la care participă generalul şi preotul începe cu un oftat de uşurare – ufff, uite că timpul le vindecă pe toate, poate exista pace între cele două părţi… -, pentru ca imediat să regreţi că te-ai grăbit. Căci italienii se vor trezi faţă în faţă cu o mamă căreia aceiaşi soldaţi pe care cei doi încearcă acum să-i repatrieze i-au răpit totul, ucigând FIECARE fiinţă pe care a iubit-o. Iar răzbunarea mamei e crâncenă…

Kadare a fost acuzat de conaţionalii săi că a modificat istoria Albaniei astfel încât “să-i iasă” romanul

La fel de emoţionantă este povestea prostituatelor aduse pe linia frontului pentru a-i distra pe soldaţi… Când la câţiva kilometri depărtare bărbaţii se măcelăresc în confruntări absurde, femeile acestea ale ruşinii, aşa cum sunt văzute iniţial de localnici, seamănă, pe măsură ce trece timpul, cu nişte îngeri. Prin urmare, atunci când una dintre ele îşi pierde viaţa într-o poveste de… iubire (!!!) va fi înmormântată alături de soldaţii care au căzut apărându-şi patria. Iar memoria ei va fi cinstită în egală măsură…

Acuzat de conaţionalii săi că a modificat istoria Albaniei astfel încât “să-i iasă” romanul, Kadare aduce, de fapt, în opinia mea, un uriaş tribut ţării sale despre care eu cred că puţini străini ştiu foarte multe lucruri. Poate că a schimbat într-adevăr anumite fapte – nu cunosc şi nici nu vreau să intru în polemica aceasta, dar sentimentul de mândrie şi dorinţa de răzbunare care răzbat din folclorul şi cântecele albanezilor nu cred că sunt “fakenews”. Violenţi, întunecaţi, bântuiţi de un trecut plin de tragedii, albanezii dau bătăi de cap şi celor care vor să-i cucerească prin forţă, şi celor care vor să-i ia cu binişorul şi cu vorba dulce.

„Dracu’ ştie ce vor să spună popoarele astea în cântecele lor… Poţi să sapi cu uşurinţă sub pământul lor, dar în sufletul lor, niciodată”, exclamă generalul italian şi îţi este mai mult decât suficient ca să înţelegi prăpastia care a existat între el şi localnici din clipa în care a pus piciorul pe pământul străin, sub o ploaie amestecată cu zăpadă, până când a părăsit, doi ani mai târziu, ciudăţenia de ţară… sub aceeaşi ploaie amestecată cu zăpadă. 

Iar la plecare, generalul va realiza că, în tot acest timp, nu a dezgropat doar oasele soldaţilor şi amintirile bătăliilor, dar şi-a scos la suprafaţă şi proprii demonii. Căci între generalul care a privit Albania în ochi prima dată cu aroganţa cuceritorului şi generalul armatei moarte şi dezgropate, chinuit noapte de noapte de coşmaruri paranoice şi care tremură de nerăbdare să se întoarcă acasă, nu mai există nicio legătură… Involuţia mentală pe care personajul o cunoaşte cu fiecare lopată de pământ îl transformă în umbra celui care a fost odinioară.

Poate că acum zgomotul împuşcăturilor este înlocuit de sunetul artificiilor, dar asta nu înseamnă că urmările războiului nu continuă să afecteze oamenii…

P.S. Dacă te miri că nu am menţionat nicăieri numele personajelor principale, te voi ruga să-ţi îndrepţi ridicările de sprâncene către Kadare: el nu a considerat necesar să le atribuie nume, aşa că… Mai mult, deşi m-am întors de căteva ori la începutul romanului în căutarea naţionalităţii generalului şi preotului, nu am găsit nicăieri scris cuvântul “italian” negru pe alb. Pur şi simplu m-am luat după prezentarea editurii, diverse elemente din carte susţinând teoria. Dar atât! 

Şi cumva pot să înţeleg: într-o lume a morţii, ce mai contează cum te cheamă sau unde te-ai născut?

CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:

Uneori sfânta întâmplare alege cărţile pentru mine…

Acum câteva săptămâni, când m-am trezit cu o întâlnire anulată şi cu două ore complet libere până la studiile de balet, m-am îndreptat fericită spre o terasă de pe Calea Victoriei: primisem în dar din senin două ore în care să pot citi… în mijlocul zilei… în mijlocul oraşului… LUX! Dar vai, entuziasmul mi s-a risipit rapid când mi-am amintit cum am zburat dimineaţă pe scari, disperată că nu auzisem ceasul… Cine a mai avut timp să arunce şi o carte în geantă?!!! Sigur nu eu!!! Să zică mersi Leia că, în val-vârtejul cu care am ieşit pe uşă, pe ea măcar am apucat să o hrănesc.

Prin urmare, deşi jurasem în faţa tuturor zânelor şi vrăjitoarelor care trăiesc sub acoperişul meu că o perioadă evit orice cheltuială literară, spune şi tu… ce era să fac?!!! Aşa că am intrat în prima librărie care mi-a ieşit în cale, repetându-mi ca o mantră: “Nu iau decât o singură carte, nu iau decât o singură carte”. Şi, cu ochii mai mult închişi, ca să reduc pe cât posibil numărul de tentaţii, am înhăţat “Generalul armatei moarte” de Ismail Kadare şi dusă am fost.

Acum…

Singurul meu contact cu literatura albaneză în general şi cu Kadare în special s-a petrecut în urmă cu ceva ani, când în mână mi-a căzut romanul acestuia, “Palatul viselor”. Detaliile cărţii nu le mai ţin minte – două lucruri mi-au rămas însă întipărite în memorie: 1. atmosfera terifiantă în care îşi trăiau zilele şi, mai ales, nopţile, supuşii dictatorului care le controla… visele 2. promisiunea că într-o zi mă voi reîntoarce la acest autor.

Şi iată că acea zi a venit… Oricum, nu-mi fac (mari) probleme: din câte ştiu, Kadare joacă în aceeaşi echipă cu Murakami şi Amos Oz, doi dintre preferaţii mei din toate timpurile. Adică e mereu în rândul favoriţilor la Premiul Nobel pentru Literatură. Şi, invariabil, e mereu în rândul marilor învinşi… Un astfel de tip nu are cum să scrie prost!

Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI sau de AICI

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate