Eugen Ovidiu Chirovici (54 de ani), autorul best-sellerului „Cartea oglinzilor“, a revenit cu un thriller, „Cartea secretelor“, despre capcanele memoriei şi despre imaginea distorsionată pe care o avem despre evenimente din trecut. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul”, scriitorul vorbeşte despre acest titlu recent, apărut la editura Rao.
Eugen Ovidiu Chirovici (54 de ani) a cucerit, în 2017, lumea literară cu primul său roman în limba engleză, „Cartea oglinzilor“ (AICI găseşti şi părerea mea, care, ce surpriză 🙂 !, nu prea „se pupă” cu părerea altora), devenit între timp un bestseller internaţional tradus în 38 de limbi. Economist, jurnalist, scriitor şi pictor, Chirovici a publicat peste o mie de articole în România şi în străinătate, fiind autorul a numeroase cărţi de eseistică şi istorie economică.
Eugen Ovidiu Chirovici a lansat „Cartea secretelor“
„Cartea secretelor“, noul său titlu recent tipărit de RAO, va apărea anul acesta şi în Statele Unite, Franţa şi Germania, după ce a apărut în Anglia, Olanda, Ungaria şi Rusia unde s-a clasat deja pe primele locuri în topul celor mai vândute cărţi. Personajul James Cobb, de formaţie psiholog, susţine într-o noapte ploioasă, la New York, o prezentare despre arta recuperării memoriei pierdute. La plecare este abordat de un străin: un om aflat pe moarte, care îi povesteşte că, în urmă cu aproximativ patruzeci de ani, s-a trezit într-o cameră de hotel alături de o femeie ce fusese ucisă, dar nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat. Cobb trebuie să afle dacă are de-a face cu un om nevinovat sau cu un criminal. Însă iţele acestui mister vechi sunt mult mai încâlcite decât par la prima vedere.
„O colecţie de scamatorii încântătoare. Dacă moda romanelor poliţiste atât de minuţios construite pare să fi trecut, asta se întâmplă probabil şi pentru că puţini scriitori sunt în stare să ofere astăzi ceea ce oferă Chirovici“, scrie „Daily Telegraph“ despre noul volum al lui Chirovici.
De ce nu poţi avea încredere în propriile amintiri?
„Weekend Adevărul“: De ce nu poţi avea încredere nici în propriile amintiri, nici în relatările altora?
Eugen Ovidiu Chirovici: Aşa cum explică unul dintre personajele mele, memoria umană nu este o cameră video, care înregistrează pur şi simplu ceea ce obiectivul ei „vede“, ci mai degrabă un scenarist şi un regizor. În acelaşi timp, creierul nostru nu face o distincţie clară între fantezie şi realitate – de aceea putem să râdem sau să plângem atunci când vizionăm un film, de exemplu.
Toţi avem, mai mult sau mai puţin – nu vorbim aici de patologie, ci de oameni perfect sănătoşi – propria noastră realitate. Cel mai simplu exemplu: martorii oculari ai unui simplu accident de circulaţie vor da ulterior declaraţii contradictorii cu privire la pasagerii maşinilor implicate, la culoarea acestora şi aşa mai departe.
Asta pentru că, în general, nu ne amintim fapte, în sine, ci mai degrabă emoţii şi semnificaţii, a căror gamă şi intensitate diferă de la o persoană la alta, în funcţie de trecutul acesteia, de convingerile şi de gradul ei de cultură.
Ce înseamnă să-ţi recuperezi memoria pierdută?
Ideea că există amintiri pe care, datorită conţinutului lor traumatic, mai ales, le azvârlim într-un soi de „recycle bin“ mental s-a născut odată cu psihanaliza. Sunt însă nume sonore în psihiatrie care neagă şi astăzi existenţa unor asemenea amintiri reprimate, cum ar fi doctorul Elizabeth Loftus.
Psihanaliştii pretind că, în anumite circumstanţe, aceste amintiri pot fi recuperate şi conştientizate, în cadrul terapiei, pentru ca cel mai adesea ele sunt sursa nevrozelor sau chiar psihozelor care îi determină pe pacienţi să le treacă pragul. În 1980 a făcut furori o carte numită „Michelle Remembers“/Michelle îşi aminteşte“, scrisă de un psihiatru canadian.
O pacientă identificată ca „Michelle“, pretindea autorul, îşi amintise sub hipnoză că fusese abuzată sexual în copilarie de un membri unui cerc satanist din rândurile căruia făceau parte şi proprii ei părinţi. Cartea a generat o adevarată isterie în SUA, cu mii de persoane care şi-au amintit şi ele brusc despre abuzuri îndurate în copilarie din partea părinţilor, profesorilor, etc. Cartea s-a dovedit o minciună ordinară.
Cum deosebeşti un om nevinovat de un criminal, cum deosebeşti adevărul de minciună?
Criminalul este cel care a comis fapta, simplu. Identificarea lui este însă deseori un proces complicat, deşi în realitate lucrurile nu se desfăşoară că, în cărţile poliţiste. Cât despre adevăr sau miciună, lucrurile sunt mai complexe decât par la prima vedere. Cum s-ar spune, minciuna unuia devine adevărul altuia.
Reţeta succesului „Cartea oglinzilor“
Care a fost reţeta succesului de la „Cartea oglinzilor“, devenit un bestseller internaţional tradus în 38 de limbi?
Nu cred în reţete, un scriitor are nevoie de o voce proprie. În literatură, epigonii au viaţă scurtă şi, cel mai adesea, nefericită. Cartea a plăcut unor editori din ţări extrem de diferite din punct de vedere cultural, ceea ce nu se întâmplă prea des.
De ce moda romanelor poliţiste minuţios construite pare să fi trecut? Ce modele literare aveţi, v-a inspirat Agatha Christie?
Romanele mele sunt prezentate ca thrillers doar în spaţiile de limba engleza, unde volumele prezentate ca „literare“ nu se vând aproape deloc. În Germania, Franţa sau Italia au fost introduse pur şi simplu ca romane, pentru că publicul are gusturi diferite.
Deci nu aş vrea să comentez despre literatura poliţistă, pentru că am citit foarte puţini autori, Raymond Chandler fiind unul dintre ei. Am citit în copilărie şi vreo trei romane de Agatha Christie, au eleganţa lor, însă nu m-au impresionat deloc. Sunt artificioase şi nu au nicio legătură cu lumea reală, în opinia mea.
De ce nu ştim niciodată cu adevărat cine suntem?
De teamă, cel mai adesea. Se spune că suntem cu adevărat ceea ce ascundem de ceilalţi. Ceea ce arătăm public, masca pe care Jung o definea ca „persona“, este adesea foarte departe de ceea ce sutem de fapt.
