Când am văzut coperta volumului Dispărut într-o clipă de Jo Callaghan, mi-a stat inima o clipă… Primul gând a fost că este o carte cu celebrul Terminator, interpretat de Arnold Schwarzenegger, dar într-o ipostază feminină. Și, sincer să fiu, chiar că nu aș fi avut nimic împotrivă 😅!
Apoi am citit prezentarea, lucru care m-a făcut suficient de curios să citesc și fragmentul pe care anaarecarti.ro îl publică azi în premieră și în exclusivitate. Iar acest lucru a dus la apariția unui nou titlu pe gigantica de acum Listă a romanelor pe care trebuie să le citesc.
Cartea nu este cu Terminator, ci cu o inteligență artificială care ajută o polițistă să investigheze niște crime. Anchetele la care participă un om al legii uman și un robot/ o inteligență artificială sunt o temă destul de comună în lumea romanelor SF. Însă când acest lucru începe să se infiltreze în romanele thriller clasice, în cărțile mainstream înseamnă că lumea scriitorilor devine din ce în ce mai conștientă că acest lucru urmează să se întâmple foarte repede.
Dispărut într-o clipă ne prezintă o variantă a viitorului apropiat, în care un polițist experimentat colaborează cu un program începător numit EDIA (entitate detectiv cu inteligență artificială).
Acum… eu iubesc orice roman SF cu influențe polițiste, așa că sunt curios ce impresie o să-mi lase un thriller cu influențe SF cum este Dispărut într-o clipă.
Cum prezintă Editura Trei Dispărut într-o clipă
PRIMUL VOLUM DIN SERIA KAT ȘI LOCK
Bestseller Sunday Times
În Marea Britanie, o persoană este dată dispărută la fiecare 90 de secunde. Pur și simplu! Într-o clipă!
Mamă singură, văduvă, Kat este o polițistă care are încredere în instinctele ei. Aleasă să conducă un program-pilot în care trebuie să lucreze alături de Lock, care este EDIA (entitate detectiv cu inteligență artificială), instinctele lui Kat intră în conflict cu logica „partenerului“. Dar când două cazuri nerezolvate de dispariție pe care le examinează devin brusc active, Lock este singurul care o poate ajuta pe Kat, după ce ancheta devine prea personală pentru ea.
Inteligența artificială versus experiența umană.
Logică versus instinct.
Roman laureat al premiilor Theakston Old Peculier 2024 și CWA Crime Dagger 2024
„Cel mai original roman polițist pe care îl vei citi anul acesta.” – CLARE MACKINTOSH, scriitoare
„Cu personaje bine construite, emoții credibile și o premisă interesantă, putem vedea cu ușurință cum acest roman devine un serial TV. – INDEPENDENT
„Un debut îndrăzneț pe care pur și simplu îl ador. Extraordinar de original, sincer, amuzant și cu adevărat palpitant.” – CHRIS WHITAKER, scriitor
„Jo Callaghan s-a documentat mult și modul în care își imaginează AI într-un mediu polițienesc este absolut fascinant. O lectură de cinci stele, abia aștept serialul TV! – JUDITH MCKINNON, scriitoare
Dispărut într-o clipă – fragment
Traducere: Luciana Crăciun
CAPITOLUL 47
Aerul închis și dens din camera bolnavului se năpusti asupra ei: medicamente dulcege amestecate cu izul acru al degradării și bolii. Se uită clipind la toate accesoriile ce însoţeau un muribund, iar trecutul se contopi cu prezentul. Profesorul Gerard Robinson avea partea de sus a corpului ridicată pe o saltea ortopedică, iar capul fără păr i se sprijinea pe un morman de perne. Din nas îi șerpuiau tuburi de plastic care duceau la aparatul de oxigen ce suspina și ofta într-un colț, iar nasturii din partea de sus a pijamalei îi erau desfăcuți, ceea ce lăsa la vedere oasele care aproape îi ieșeau prin piele. Era nemișcat, de parcă dormea, dar ochii îi erau deschiși și urmăreau fiecare mișcare a lui Kat.
Ea încercă să capete curaj. O fi el pe moarte, dar s-ar putea să fie cel care l-a luat pe fiul ei și pe Dumnezeu ştie câţi alții. S-ar putea să nu mai aibă altă ocazie să îl interogheze, trebuia să se gândească la asta.
— Sunt comisara-șefă Frank, zise, arătându-i insigna. Aș vrea să vă pun câteva întrebări.
— Poți să ne lași singuri zece minute, Gill? îi zise Robinson soției sale, care rămăsese nemișcată.
— Dar…
— Te rog, draga mea!
Avea o voce blândă. Slăbită.
— Zece minute, spuse soția lui și o privi cu înțeles pe Kat, apoi închise ușa.
El făcu semn spre scaunul de lângă pat. Kat se așeză și observă flaconul mare cu morfină de pe noptieră. Lângă pat era și o masă îngustă cu roți, asemenea celor pe care ți se aduce mâncarea în spital, dar pe cea de aici se afla un laptop. Ecranul era lăsat în jos, dar putea să-și dea seama după luminile care luceau din când în când că nu era oprit. Oare vorbise cu cineva și lăsase ecranul în jos când intrase ea?
— Cu ce vă pot ajuta, comisară-șefă Frank?
Kat îl analiză pe bărbatul costeliv, dar cu ochi ageri din fața ei și se hotărî să treacă direct la ce-o interesa.
— Știm că ați înregistrat o ambulanță, o agenție de recrutare de asistenți medicali și o companie de eliminare a deșeurilor medicale pe numele prietenului dumneavoastră decedat, doctorul Robert McCormick. Avem înregistrări de pe camerele de supraveghere și de pe cele de recunoaștere a numerelor de înmatriculare care dovedesc că această ambulanță a fost folosită pentru răpirea și transportarea a cel puțin cinci tineri — poate mai mulți — care și-au pierdut un părinte din cauza cancerului, pe care e posibil să îi folosiți pentru cercetare. Puteți, desigur, să negați, dar vă avertizez că vom putea afla dacă e adevărat sau nu în următoarele 48 de ore, imediat ce obținem autorizația de a vă accesa datele de pe toate dispozitivele.
Vocea lui era la fel de fermă precum privirea, atunci când zise:
— Dacă știți deja așa de multe, de ce aveți nevoie să confirm sau să neg?
— Pentru că nu știu unde i-ați dus.
Gerard Robinson nici nu clipi.
— Dacă-mi spuneți unde sunt, pedeapsa va fi mai mică.
El râse.
— Pedeapsa? O să mor înainte să se usuce cerneala pe hârtiile dumneavoastră, comisară-șefă Frank, și nu puteți condamna pe cineva post-mortem.
Kat își strânse mâinile în pumni. Avea dreptate.
— Unde l-ați dus pe Tyrone Walters?
Tăcere.
— Unde l-ați dus pe Cameron Frank?
Tăcere.
— Unde l-ați dus pe Will Robinson, propriul dumneavoastră fiu?
El tuși, dar Kat nu se lăsă.
— Asta e părticica pe care chiar nu pot să o înțeleg. De ce v-ați răpi propriul fiu? Cum să-i faceți așa ceva soției dumneavoastră?
Nările lui începură să se dilate în încercarea de a trage mai mult oxigen prin tuburile care-i pătrundeau în nas.
— Nu știu cât de multe știți despre mine, profesore Robinson. Nu știu dacă v-ați dat seama, dar Cameron Frank e fiul meu. Nu știu dacă știți că soțul meu a murit de cancer la plămâni și că l-am îngrijit timp de 18 luni. Toată lumea îmi zicea că sunt puternică. Dar mie nu-mi trecuse atunci asta prin minte. Simțeam că nu am de ales. Dar privind înapoi, înțeleg acum că da, am fost puternică. Trebuia să fiu, de dragul lui Cam.
Se apropie de el, privindu-l drept în ochi.
— Dar eu nu mi-am îngrijit soțul cu o boală în stadiu terminal fără să știu, în același timp, dacă fiul meu e în viață sau nu. Din nefericire, îmi dau seama prin ce trece biata dumneavoastră soție, dar zău că pentru nimic în lume nu pot să înțeleg de ce i-ați face așa ceva.
Respirația lui se întețise acum și începu să tușească, cioburi mari de sunet care zgâriau aerul. I se scutura capul, lăsând dâre de transpirație pe perne.
Kat se strădui să se oprească. Trebuia să fie atentă. Dacă-l grăbea prea tare, s-ar putea să-l piardă. Își înghiți panica și încercă să se gândească la ce simțea el. Era clar că ținea la soția și la fiul lui. O vedea în ochii lui. Nu avea niciun sens.
— V-a șantajat cineva, asta să fie oare?
El pufni în râs la gândul că cineva l-ar fi putut șantaja pe el.
Gândește! E doctor. Profesor, așadar e clar că e înstărit, probabil e arogant. Orgolios. Ce ar putea fi mai presus pentru el decât familia?
— Trebuie să fi avut un motiv întemeiat să faceți așa ceva, continuă, ca și cum ar fi vorbit pentru ea însăși.
El tuși — un zdrăngănit umed care o făcu să-și îngroape unghiile în palme — și făcu semn spre apă. Kat îi dădu paharul, iar el îl luă cu o mână tremurândă. I se scurse puțin pe bărbie când bău, dar se șterse cu un șervețel și închise ochii.
— Ce nu pot să înțeleg, zise Kat, este de ce un doctor care și-a petrecut întreaga viață salvând vieți ar face rău intenționat altora.
Ochii lui rămaseră închiși, dar ea putea să simtă că o asculta.
— Poate că ați vrut să cercetați ceva înainte să muriți, ceva care ar ajuta să înțelegem mai bine cancerul și cum să-l tratăm.
Oare chiar a aprobat din cap sau i s-a părut? Își îmblânzi vocea, încercă să arate mai mult respect, mai multă înțelegere.
— Ați lucrat ca medic oncolog timp de zeci de ani. Probabil că e frustrant să ai atâtea cunoștințe, să fii pe punctul de a face o descoperire importantă, dar să afli că nu mai ai mult de trăit. Bănuiesc că există tentația de a o lua pe scurtătură și de a găsi repede un tratament pentru cancer, pentru a lăsa ceva în urmă.
El deschise ochii. Aha! Asta era. A lăsa ceva în urmă.
— Pot să înțeleg de ce ați vrea să procedați așa. Dar chiar dacă ați face, într-adevăr, vreo descoperire transformatoare, credeți că ar fi luată în seamă cercetarea unui criminal care răpește oameni pe care să facă experimente?
— Dar dacă ei au ales în cunoștință de cauză și și-au dat acordul verbal sau în scris? întrebă el. Mai e o infracțiune, atunci?
Kat nu așteptă nici măcar o secundă.
— Pentru ce și-au dat, mai exact, acordul?
— Pentru a primi tratament experimental dedicat cancerelor în stadii timpurii, cu scopul de a accelera descoperirile în cercetarea genomicii cancerelor, aflată la început, și tratarea lor eficientă.
Kat se strădui să nu îi scape nicio exclamaţie. Trebuia neapărat să audă mai multe de la el.
— Dar niciunul dintre băieți nu avea cancer.
Profesorul Robinson dădu din umeri.
— Depinde cum definiți „avea“. Toți cei care au luat parte la experiment aveau o mutație genetică, ce îi făcea să fie predispuși la dezvoltarea cancerului mult mai devreme decât în cazul restului populației. Nu am făcut decât să i-o luăm înainte.
— Ce vreți să spuneți?
— Se întâmplă tot timpul în prima fază a experimentelor pe animale. În laboratoare, le activăm genele in vivo, inducând manifestarea anomaliilor oncogenice pentru a putea testa noi medicamente și tratamente.
Lui Kat i se răci tot corpul.
— I-ați făcut să aibă cancer?
— Am activat manifestarea genei pentru cancer pe care au moștenit-o, ceea ce a dus la apariția bolii mai devreme decât ar fi fost de așteptat, ca să testăm noile tratamente în stadiile cele mai timpurii, când există cele mai mari șanse de succes. E, practic, un experiment pe organisme vii, care are legătură cu activarea genelor și terapiile țintite oncologice, dar pe oameni, în loc de animale.
