Autor: Carlos Fuentes
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Humanitas
Anul apariției: 2003
Traducere: Horia Barna
“Mie nu mi-a plăcut deloc Gringo Viejo!”. Cu această “încurajare” din partea Anei am plecat eu la drum alături de noua lectură semnată Carlos Fuentes, “Diana”. Ce pot să spun, acum, la capătul acestui drum? “Nici mie nu mi-a plăcut deloc Diana, Ana!!!”. Să vedem de ce…
“Diana” e povestea de dragoste dintre un scriitor mexican și o actriță americană. De fapt, poveste de dragoste e mult spus, este o aventură care n-are nimic spectaculos, nimic primejdios, nimic care să o facă să scoată capul din marea de aventuri care se consumă de când lumea între femei și bărbați și să merite să fie pusă pe hârtie, pe o altă hârtie decât cea a unui jurnal personal… Singura explicație a faptului că a ajuns să fie imortalizată este că mexicanul în cauză ar fi, după toate aparențele, Fuentes însuși, care a simțit nevoia să se laude lumii întregi că a ajuns în pat cu Diana Soren. Diana fiind, după toate indiciile oferite de el în carte, suficiente cât să se prindă nu doar Sherlock Holmes, ci chiar și cel mai slab înzestrat mental detectiv din lume, actrița americană Jean Seberg.
Fuentes o cunoaște pe Diana la o petrecere de Revelion, unde ajunge cu soția și de unde pleacă alături de noua amantă. Spun noua, pentru că scriitorul se laudă cu desele sale cuceriri în carte de parcă asta i-ar da adevărata valoare. Și susține că statutul de scriitor îi justifică aceste derapaje, cumva, pentru că iubirea și pasiunea i-ar aduce inspirație. În acest context, soția e redusă la o manta de vreme rea, la care se întoarce după ce noua cucerire devine veche și se stinge focul pasiunii sau după ce amanta își ia alt amant, iar el se trezește că e părăsit…
Dar să revenim. Fuentes se rupe de lume și o urmează pe Diana nu doar la hotel, după petrecerea de Revelion, ci și în Santiago, unde actrița trebuie să turneze un nou film, vreme de două luni. Acolo se consumă idila lor, într-o casă mare și urâtă, între filmările ei și încercările lui nereușite de a scrie – căci Diana, ce să vezi?, nu-l inspiră! -, între scurtele lui plimbări printr-un “orășel moleșit” și cinele plictisitoare luate în compania actorului principal din film și a amantei acestuia.
Acolo ies la lumină micile drame personale cărora începe să le dea glas nu prea de succes actrița Diana Soren, dar și fixurile, toanele și spaimele care trădează un psihic cam zdruncinat. Aflăm și că vedeta are obiceiul de-a înșira bărbați, fiecare film venind la pachet cu un consort menit să-i satisfacă nevoile, să-i ridice moralul și cu care să se afișeze mândră pe platoul de filmare. Asta, deși e măritată cu un scriitor (!!!) de succes, popular și premiat, pe nume Ivan Gravet.
Fuentes nu e vreo excepție pe lista de iubiți sezonieri ai Dianei; e și el înlocuit, după ce e clasificat drept banal – de fapt, ca să redau exact, “candid, decent și cult” -, iar vedeta se plictisește de el. Ce-i rănește însă mai tare orgoliul e că în pat îi ia locul un student revoluționar cu un fizic respingător, dar care, spune Diana, are darul de-a trezi luptătoarea din ea: “Băiatul ăsta le are pe toate anapoda, miroase rău, are dinții stricați, nu știe să mănânce, nu are pic de rafinament, mi-e frică să nu mă lovească și, cu toate astea, mi se pare irezistibil, acum am nevoie de un bărbat care să nu-mi placă, un bărbat care să mă arunce la canal, la dejecții, care să mă facă să mă simt o nimeni, să mă oblige să lupt din nou, s-o iau de jos, să simt că n-am nimic, că trebuie să mă lupt să obțin totul, care să-mi stimuleze adrenalina…”. Că tot vorbeam mai devreme de psihic zdruncinat și probleme la mansardă…
După această poveste, nevasta nu-l mai primește – în sfârșit! – înapoi. Iar Diana mai trăiește puțin, dar intens. Asociindu-și numele cu membri ai partidului Panterele Negre, intră în colimatorul FBI, care o discreditează, apoi scapă în droguri și alcool, sfârșind aproape ca un homeless: e găsită moartă într-o mașină, pe o străduță din Paris. Versiune perfect compatibilă cu aceea a decesului lui Jean Seberg, despre care e consemnat că “a fost găsită moartă în circumstanțe misterioase, la Paris, în 1979”.
Ce-ar mai fi de zis, în afară de faptul că e o carte ÎNGROZITOR DE PLICTISITOARE!? Cu un subiect așa de… subțire și lipsit de originalitate și cu o construcție lipsită de consistență – jur că, trăind o astfel de aventură, nu m-aș fi gândit EVER că am în față subiect pentru o carte! -, îl bănuiesc pe Fuentes 1) de un puseu de lăudăroșenie, cum am mai spus, și 2) de dorința de a crea un recipient în care să verse propriile considerații pe teme diverse (literatură, cinematografie, politică, americani), fiindcă aceste considerații împânzesc paginile, deși ai putea băga mâna în foc că nu-și au locul acolo…
Cât despre cârligele menite să agațe cititori așezate de editură pe coperta patru, referirea la București și la Tina Turner… pot să spun doar atât: sunt o găselniță de marketing. Nu contează, nu fac vreo diferență în carte, iar dacă Fuentes a găsit că nu se poate descurca fără ele, editura ar fi trebuie să aibă decența de a le ignora, oferind, în schimb, detalii mai utile. Asta, ca să nu se tabloidizeze, încercând să atragă cititori cu titluri ca “Iată cea mai tare ipostază în care a fost surprinsă vedeta x” sau “Incredibil! Intră aici ca să vezi cum arată diva după ce-a slăbit 50 de kilograme”…
CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:
Dat cu banul, ales cu ochii închişi, lăsat pe altcineva să ia una la întâmplare, oprit la o literă din alfabet şi căutat apoi un titlu sau un autor care să înceapă cu ea – niciuna din variantele astea nu-mi plac când vine vorba despre următoarea carte care va fi citită, aşa că, în zilele când nimic din bibliotecă nu mă atrage, cum e şi ziua de azi, încerc să caut alte criterii ajutătoare.
După ceva frământări, m-am oprit la „Diana” lui Carlos Fuentes, pentru simplul motiv că mi-a plăcut „Gringo Viejo”. Desigur, asta nu e o garanție că o să-mi placă tot ce a scris el, dar e un imbold să încerc să-i citesc şi alte cărți.
Descrierea făcută de editură „Dianei” pare uşor de presă tabloidă, cu amănunte menite să vândă, pentru că menționează o întâlnire în avion cu Tina Turner şi include o referire la Bucureşti. Voi vedea dacă acestea chiar sunt atât de importante încât să-şi fi meritat locul. Iar cartea îi e dedicată unei femei – pe nume Diana, desigur – şi promite „sex şi politică, lumea actorilor şi ticurile scriitorilor”. Deja nu mai sunt atât de sigură că am ales bine…
