Autor: Jon McGregor
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Leda
Anul apariției: 2008
Traducere: Ecaterina Popa & Ioan-Aurel Popa
“Dacă nimeni nu vorbeşte despre lucruri deosebite”, atunci de ce-ar face-o Jon McGregor? Şi nu te păcăleşte cu titlul acesta… Nimic important/fantastic/cutremurător/care să-ţi dea viaţa peste cap nu se întâmplă în volumul său! Cu toate acestea, este o BIJUTERIE de carte!
Problema cu un roman care se încadrează în genul denumit de specialişti “literatură experimentală” este că mergi din start la risc. Fie îţi place la nebunie, fie îţi blestemi zilele că te-ai apucat să-l citeşti. Cale de mijloc nu există, cel puţin aşa văd eu lucrurile.
De data aceasta, eu am tras lozul norocos. Dar sunt conştientă că pe tine volumul s-ar putea să te scoată din sărite EXACT pentru motivele pentru care eu mi-am promis să îl mai recitesc cel puţin încă o dată. Aşa că, te rog, puţină atenţie la recenzia de mai jos, asta ca să n-avem discuţii DUPĂ ce ai dat banii pe carte.
Prin urmare…
Personajele din “Dacă nimeni nu vorbeşte despre lucruri deosebite” nu au nume
Personajele romanului “Dacă nimeni nu vorbeşte despre lucruri deosebite” locuiesc toate pe aceeaşi stradă dintr-un oraş din nordul Angliei şi… nu au nume. În plus, McGregor cred că a dezvoltat o aversiune pentru biata liniuţă de dialog (sau o fi zis s-o păstreze pentru alte romane, de frică să nu i se termine, nu ştiu). Aşa că atunci când cineva vorbeşte, se trezeşte s-o facă, hodoronc-tronc, în mijlocul unei fraze. În plus, când vreunul dintre protagonişti se apucă de ceva, să picteze, să zicem, păi, atunci să ştii, frate, că pictează timp de câteva pagini.
Cu toate acestea…
Am încurcat vreo secundă vecinii între ei? NU! Căci McGregor reuşeşte să-i facă fiecăruia un portret atât de clar, atât de precis, atât de detaliat în calităţi şi defecte – şi totul în câteva cuvinte – încât cred că doar dacă eşti foarte obosit(ă) o poţi confunda pe doamna de la numărul 65 cu duduia de la 12. (Mă rog, cifrele acestea sunt scoase “din propria-mi burtă”, n-am avut niciodată memoria numerelor… )
M-am plictisit vreun moment în timpul descrierilor parcă fără sfârşit? Nu
Am recitit măcar o dată vreo frază din cauză că n-am înţeles cine ce vorbeşte? NU! Am dat, e adevărat, pagina înapoi de multe ori, dar numai pentru că nu-mi venea să cred că un roman atât de… poetic (şi nu exagerez cu acest cuvânt) mă poate prinde pe MINE. Știi deja, dacă ai mai vizitat blogul nostru, cam cât de repede îmi creşte mie glicemia când am de-a face cu “dulcegării”.
M-am plictisit vreun moment în timpul descrierilor parcă fără sfârşit? NU! Căci McGregor ia micile gesturi şi acţiuni din viaţa noastră de zi cu zi şi le transformă, cu un talent care m-a uluit, în acele “lucruri deosebite” despre care cine mai vorbeşte astăzi?, cine le mai observă măcar?, prinşi cum suntem toţi într-o goană care se va sfârşi… la pensie (sar optimiştii, printre care mă număr şi eu)/pe lumea cealaltă (se aude din colţul pesimiştilor).
Ca sa înţelegi mai bine efectul lui McGregor asupra mea, îţi spun doar că m-am trezit îndreptându-mă spre bucătărie să-mi fac un ceai (eu, cea mai mare băutoare de cafea din lume), doar pentru că personajele lui (Anglia, na!) pregătesc/toarnă/beau aşa ceva non-stop, totul descris cu atâta gingăşie şi plăcere încât mi s-a părut normal să mă alătur lor. Că nu garantez că pliculeţele mele de ceai nu erau expirate, asta e deja altă discuţie… 🙂 .
În romanul lui McGregor nimic nu se precipită, nimeni nu se grăbeşte
În romanul lui McGregor nimic nu se precipită, nimeni nu se grăbeşte, nimeni nu-şi ia picioarele la spinare (poate cu excepţia unei fetiţe care îşi imaginează că… aleargă după îngeri 🙂 ). Pe parcursul unei singure zile de vară, tatăl cu mâinile arse într-o tragedie trecută îşi priveşte minute în şir copila pe care rănile i-au răpit bucuria de a o mângâia. Un cuplu în vârstă se pregăteşte cu migală să celebreze nu-mai-ştiu-câţi ani de la căsătorie. Alt cuplu, mult mai tânăr, încearcă să-şi potolească bătăile inimii, în celălalt capăt al străzii, după o partidă pasională de amor.
De afară se aud chiotele a doi fraţi care se joacă, iar gălăgia lor îi enervează pe cei din casele mai apropiate şi îi amuză pe cei din locuinţele mai îndepărtate… Iar tu, care tragi cu ochiul la aceste scene de viaţă ADEVĂRATĂ, ce ascund în multitudinea detaliilor neînsemnate secrete adânc îngropate, lovituri cumplite ale sorţii, promisiuni şi eşecuri, tu nu te simţi nici un moment vinovat(ă) de accesele tale de voyeurism.
În romanul lui McGregor nimic nu se precipită, nimeni nu se grăbeşte
Ce au în comun aceşti oameni în afară de apropierea geografică? Scenele separate cu fiecare dintre ei fac parte din aceeaşi ţesătură, ca într-un puzzle. Undeva pe la jumătatea cărţii înţelegi că vieţile tuturor vor fi afectate, mai mult sau mai puţin, de acelaşi eveniment despre care ţi se spune una-alta în primul capitol, pentru a ţi se revela total în ultimul.
Iar scriitura lui McGregor pregăteşte perfect momentul dezvăluirii. Meticulos în alegerea cuvintelor, atent în construirea frazelor, autorul impune, aproape pe nesimţite, un ritm din ce în ce mai alert, de pleci de la povestea lentă a unei zile de vară în care mai mulţi vecini se ocupă de lucruri diferite şi… deosebite ca să ajungi să dai ultimele pagini cu o viteză nebună.
Prin urmare, 5 stele (şi încă o ceaşcă de ceai!) pentru demonstraţia magistrală că o carte n-are nevoie de cine ştie ce subiect pentru a te emoţiona profund.
P.S. “Deci până la urmă despre ce e vorba în cartea asta?”, îmi dă Oliver un mesaj după ce-mi citeşte “recenzia”… EXACT!!!
Ce-am scris când am început să citesc „Dacă nimeni nu vorbeşte despre lucruri deosebite”
Oricât de ciudat ar suna, în aceste zile simt nevoia unei cărţi în care să nu se întâmple NIMIC! Traversez o perioadă atât de aglomerată încât am impresia că trăiesc vreo… cinci romane diferite. Prin urmare, încă unul nu mai pot duce… 🙂
Dar există aşa ceva?
Memoria îmi face cu ochiul şi-mi bate apropouri. Parcă la un moment dat am cumpărat un volum tocmai pentru că prezentarea nu-mi promitea mare lucru. Problema e că nu-mi aduc aminte cum se numeşte neam! Bun, iar se lasă cu haos în bibliotecă! Revin…
….
Am găsit! E vorba de “Dacă nimeni nu vorbeşte despre lucruri deosebite” de Jon McGregor. “Pe o stradă dintr-un oraş din nordul Angliei, oameni absolut obişnuiţi fac lucruri perfect normale…”, aşa începe prezentarea de pe coperta 4. Perfect! Asta îmi doresc: oameni obişnuiţi şi lucruri normale!
