Există anumite ilustrații care, plasate strategic pe o copertă, mă fac să devin instantaneu interesat de volumul respectiv. Cât de interesat? Ei bine, dacă deasupra titlului Crucea de cenușă scria mare Sandra Brown, tot aș fi luat cartea la inspectat. Măcar că citeam prezentarea de pe coperta patru…
Însă nu scrie așa ceva. Scrie Antoine Sénanque. Nu știu cine e (după nume pare francez), de unde vine și ce vrea cu romanul său. Însă adaugând la ilustrație faptul că prezentarea editurii Trei menționează războaie, Inchiziție, persecuții, trădări, Moartea Neagră (epidemia de ciumă care a devastat Europa în 1348), deja am un cocktail literar căruia mi-ar fi foarte greu să-i rezist. Ceea ce nici nu vreau, de altfel, ca să fiu sincer.
În plus, nici fragmentul din Crucea de cenușă pe care anaarecarti.ro îl publică azi în exclusivitate nu sună deloc, dar deloc rău!
Editura Trei prezintă Crucea de cenușă așa:
În 1367, doi tineri frați dominicani pleacă la Toulouse pentru a găsi pergamentul de care starețul lor are nevoie ca să-și scrie memoriile. Însă povestea vieții acestuia și a întâlnirii sale cu Eckhart de Hochheim, teolog mistic și predicatorul cel mai admirat al creștinătății, riscă să zguduie Biserica. În plus, ea ar dezvălui adevărul despre originile marii epidemii de ciumă, Moartea Neagră, care a devastat Europa în 1348.
Într-o carte excepțională, deopotrivă roman de aventuri și frescă istorică, Antoine Sénanque împletește destinele unor personaje reale și fictive, ne poartă în inima Evului Mediu și ne povestește despre războaie, Inchiziție, persecuții și trădări, dar și despre prietenie, curaj și puterea credinței.
Crucea de cenușă – fragment
CAPITOLUL 3 Pe drum
— Trei zile de mers pe măgar ca să aducem niște piei împuțite.
— Starețul acceptă să ieși din mănăstire, ar trebui măcar să fii recunoscător.
— Nu mă aflu aici ca să-i fac lui târguielile.
— O să mă duc singur atunci, rămâi la bucătărie.
— Singur? Tu te pierzi și-n mănăstire, darămite afară… nu pot să te abandonez.
— Zi mai bine că vrei să respiri aer curat.
— Vreau să răspândesc cuvântul Domnului, frate Antonin, pentru asta m-am închinat. Înnebunesc în mănăstirea asta.
— Sunt sigur că este un lucru important.
— Ce?
— Cartea asta.
— Nu există cărți importante. Cel mai important este să predici. Cărțile nu convertesc pe nimeni.
— Și Biblia?
— Cine a citit-o în afară de clerici? Toți fac bătături la fund recopiind-o, în timp ce noi alergăm după câte un țăran care dansează pe muzica diavolului.
— Există și oameni cu suflet bun, frate Robert.
— Nu, frate Antonin, nu există oameni cu suflet bun. Crede-mă! Sufletele bune sunt în cer. Nu mai există decât câini pe pământ.
— Ar trebui să-ți înlocuiești discursul cu niște oase, ai converti mai mulți noi creștini.
— Chiar așa, frățioare, încuviință Robert inspirând adânc ceața ce se ridica din pădure. Dar ai dreptate, murmură el, este curat…
— Ce?
— Aerul din afara mănăstirii.
Pe fereastra sălii capitulare, starețul urmărise plecarea celor doi frați pe drumul spre Toulouse.
Închisese cartea și-i ceruse sacristanului să-i dea brațul pentru a se întoarce în chilia lui.
Picioarele îl torturau, dar adunase în el destule dureri pentru ca cele noi să nu mai încapă. Locul era ocupat. Labele înnegrite îi aruncau mii de ace arzătoare în glezne. „Nu mai sunteți bune de nimic“, le zicea el, căci se adresa adesea durerilor lui ca unor ființe vii, într-atât înverșunarea lor semăna cu o voință omenească de a trăi.
Robert și Antonin se îndepărtau spre orizontul mănăstirii, către pădurea care, la două leghe distanță, se întindea până la cer. O defrișase împreună cu primii lui frați, pe vremea când câmpurile câștigate în locul copacilor simbolizau ordinea lui Christos, în locul haosului diavolului. Pe vremea dinaintea ciumei.
Dădu laoparte patul de lemn în care suferea nopțile și ridică anevoie scândura podelei care ascundea coperta de piele. Manuscrisul puțea. Un miros de putrefacție care se potrivea cu conținutul lui. Se uită la primele rânduri pe care mâna lui începuse să le copieze cu zece ani în urmă, pe când începuse să aibă probleme cu respirația. Cerneala lăsase pete în jurul cuvintelor, făcându-le groase, umflate precum trupul lui. Hârtia pe care scrisese se fărâmița pe margine și se acoperea de rotocoalele cafenii ale ciupercilor care o luaseră în stăpânire. Hârtia nu mai avea în mod sigur nicio valoare, iar amintirile sale aveau să dispară înaintea lui.
Dar ce importanță aveau niscaiva amintiri? — ar fi putut să întrebe frații lui pe care încerca să-i învețe să disprețuiască timpul.
Nu aveau nicio importanță, bineînțeles, dacă amintirile nu erau decât regrete.
Nu trebuia să acorzi nicio importanță nostalgiilor tuturor oamenilor care supraviețuiau în această lume blestemată și pe care vântul cel mai mizerabil avea datoria să le spulbere ca pe niște fire de praf reci, inutile și irespirabile. Nu trebuia să acorzi nicio importanță vestigiilor vieților noastre neînsemnate. Nimeni nu merita cerul și eternitatea lui. Niciunul dintre cei hrăniți de acest pământ unde răul ne înlănțuia nu merita să fie salvat.
În memoria starețului Guillaume, amintirile formau niște cruci, înfipte pe rămășițele actelor pe care el le lăsase să se înfăptuiască. Timpul le arsese, dar crucile le marcau locul. Toate amintirile erau pline de cruci de cenușă, mari cimitire de fapte a căror uitare luase cu ea umbrele. Oricine putea pretinde să le renege existența. Dar crucile rămâneau, ele dovedeau că nu putem decide destinul actelor noastre și că nicio urmă nu se șterge vreodată de pe suprafața pământului.
I se apropia ceasul, inima lui de om bătrân o știa. Rugăciunea ar fi fost mult mai bună decât dezvăluirea trecutului său. Dar rugăciunea nu era de ajuns. Crucile din memoria lui rezistau, străjuind morminte mari a căror amintire el trebuia acum să o redea lumii.
Trebuia să străpungă memoria asta ca pe un abces. Și, pentru așa ceva, rugăciunile nu erau destul de tăioase, oricâte Ave Maria ar fi spus. Era necesară o lamă adevărată, la fel de tăioasă precum capătul penelor pe care le ascuțea în fiecare zi înainte de a scrie. Nicio sarcină nu presupunea atâta sudoare. Dar nicio oboseală nu-l putea împiedica să o înfăptuiască, chiar dacă era nevoie să-și consume toată energia din corp. Căci în memoria sa supraviețuia un monstru de care trebuia să se elibereze, altfel risca să ardă în iad o veșnicie.
Parcurse cu degetul arătător primele cuvinte ale textului. Dintotdeauna se folosea de pielea degetelor lui pentru a descifra cuvintele înclinate.
Niște voci din copilărie îi răsunau în minte:
„N-o să știi niciodată nici să citești, nici să scrii, Guillaume“.
Erau primele lui amintiri din școală. Literele nu rămâneau nemișcate. Îi dansau în fața ochilor. Se amestecau urmând o ordine diferită, un haos plăcut care nu se lăsa pătruns cu ușurință. Numai cei care aveau o mare dorință puteau reuși, căci toate forțele spiritului trebuia să fie convocate pentru a le pune la loc.
Starețul Guillaume fusese întotdeauna plin de dorință.
Voia să citească. Se luptase ani întregi cu această tulburare pe care unii erudiți o atribuiau diavolului. Era numită „focul cărților“, căci literele tremurau în fața ochilor ca niște flăcări.
Dar diavolul putea fi învins. Îi fuseseră necesari ani buni pentru a stăpâni metoda. Tatăl lui, fiul unui orb, îl învățase. Cheia era simplă, trebuia să identifice verbul și să-l marcheze îngroșându-l cu cerneală pe care pulpa degetului arătător putea să o simtă. Dansul cuvintelor se învârtea în jurul acestui punct fix în relief și rămânea atunci destul de coerent pentru ca semnificația frazelor să se dezvăluie. Fără marcarea verbului, cărțile erau lichide. Cuvintele navigau pe ele.
De unde venea această furtună care transforma literele în valuri? Nu știa. Dar învățase că secretul imobilității frazelor se ascundea în acea mică îngroșare lăsată de vârful penei, ca o ancoră care le ținea legate de degetul care le citea.
„Infirmitate“, declaraseră profesorii lui, spulberându-i speranțele universitare.
Totuși, grație acestui scris infirm, viața lui monotonă și sortită celui mai anost destin urmase cursul tumultuos al unui torent.
— Mâncăm ceva? întrebă Robert după două ore de mers.
Fără să aștepte răspunsul, își deschise desaga și scoase din ea o felie mare de pâine, slănină și un pate de iepure.
— Suntem frați cerșetori, Robert.
— Și?
— Și călugării cerșetori cerșesc mâncare.
Robert întinse o pătură pe pământul din pădure și arătă spre copacii care-i înconjurau.
— Cere-le lor de pomană, veverițele spun că sunt generoși.
Antonin privi la stejarii din jurul lui cu un aer destul de disperat pentru a-i smulge un zâmbet lui Robert.
— Hai, stai jos!
— Nu vom reuși să ajungem în sat înainte de căderea nopții.
— Ei bine, o să ajungem mâine. Nu va fi prima noastră noapte sub clar de lună. Liniștește-te, frățioare!
— Slănina și pateul sunt un cadou de la sacristan?
— Da. Omul ăsta are suflet bun.
— Le-ai notat în registrul bucătăriei?
— Nu-ți face griji, le-am trecut în contul meu.
Se apropiară de măgar pentru a se încălzi. Antonin se gândi un moment la păcatul lăcomiei agravat de furtul de mâncare, dar își alungă îndoielile considerând că greșeala apăsa pe umerii prietenului său și nu pe ai lui.
Mai târziu, adunară crengi uscate ca să facă focul și întinseră o pătură deasupra capului lor. Robert scoase piatra de cremene. Fierul amnarului atinse suprafața dură a pietrei și îi smulse suficiente scântei pentru a aprinde fitilul de iască. El suflă asupra jarului. Cuibul de crengi se aprinse în câteva secunde la contactul cu fitilul. Își puseră bagajul în jurul lor.
— Antonin?
Somnul îl toropise deja. Antonin bombăni răsucinduse în pătura lui, știind că manevra va fi inutilă. Noaptea îl făcea pe Robert să sporovăiască. Nu va renunța până când nu va fi obținut răspunsul.
— Unde o să găsim piei de capră?
— Dormi!
Robert suflă în foc și își pregăti patul. Pădurea vorbea încet. Un vânt blând legăna frunzișul înalt. Somnul cobora încetișor din copaci împreună cu el.
— Unde o să găsim piei de capră? repetă el.
— La tăbăcar, răspunse în cele din urmă Antonin, și n-o să căutăm piei de capre, ci de viței.
— De viței?
— Da, născuți morți.
— Născuți morți? Ți-ai pierdut mințile?
— Nu, din pielea vițeilor născuți morți se face cel mai frumos pergament: velinul.
— Starețul a înnebunit. Cine scrie pe velin?
— Cel care are ceva important de scris, presupun.
Robert analiză îndelung argumentul, timp în care prietenul lui ațipi. El cântări avantajele și dezavantajele, după cum îl învățase să facă școala dominicană.
— Viței morți, conchise el închizând ochii, e dezgustător.