Autor: Chris Simion-Mercurian / Fotografii: Cătălina Flămînzeanu
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Trei
Anul apariției: 2018
Traducere:
„Te provoc să-mi citeşti cartea”, îmi spune în treacăt Chris Simion-Mercurian, iar eu o privesc puţin surprinsă pe regizoarea care are acelaşi aer de copiliţă, pusă pe şotii, pe care mi-l amintesc de la prima noastră întâlnire, cu mai mulţi ani în urmă.
Propunerea care a venit după o discuţie relaxată despre anaarecarti.ro, Igor Bergler şi Dan Brown, Pascal Bruckner şi relaţia lui specială cu Chris, are un parfum de glumă până când îmi pică fisa: e vorba de volumul „Care dintre noi” în care ea îşi povesteşte, la graniţa dintre confesiune, album foto şi artă, lupta cu cancerul la sân.
Că mi s-a strâns inima e puţin spus.
––––––––
Acum doi ani mi-am pierdut tatăl. Cancer la plămâni. Diagnosticul deşi însoţit de un compătimitor „nu se mai poate face nimic” nu ne-a împiedicat pe mine şi pe fratele meu să încercăm tot ce era omeneşte posibil să-l salvăm. A murit în ziua în care primisem prima veste bună legată de starea lui: cancerul nu-i ajunsese la creier.
–––––––-
Oricine a avut în familie un bolnav de cancer ştie cum decurg lunile (sau anii, dacă eşti mai norocos decât noi) după momentul în care primeşti vestea. Povestea NOASTRĂ, a Însoţitorilor, aşa cum sunt numiţi cei care au grijă de suferind, e cunoscută pentru că noi o dezvăluim şi altora, fie numai ca să ne descărcăm când simţim că nu mai putem, fie ca să ajutăm cu experienţa noastră.
În schimb, povestea LOR, a celor care supravieţuiesc acestei boli teribile, se aude atât de rar. Căci sunt destul de puţini cei care apucă s-o spună. Şi mai puţini sunt cei care au chef s-o facă – şi nu poţi să nu-i înţelegi. Şi aproape nimeni nu se apucă s-o aştearnă pe hârtie. Sau s-o pozeze! Cu excepţia lui Chris Simion-Mercurian.
Cartea ei bilingvă „Care dintre noi”, în ciuda umbrelei optimiste sub care stă fiecare pagină, este una dintre cele mai cutremurătoare pe care le-am ţinut în ultimii ani în mâini.
Autoarea nu se fereşte de cuvinte. Îşi povesteşte cele mai cumplite momente ale bolii pe un ton franc, direct, fără metafore, fără preţiozităţi. Nu e nimic patetic în povestea ei, nu e nimic dramatic în construcţia frazelor. Şi cu toate acestea, pe mine m-a durut stomacul. Iar jena pe care am simţit-o în spatele ochilor era, de fapt, valul de lacrimi pe care am refuzat, cu mari eforturi, să-l las să se rostogolească. Mai ales când boala pare să se fi strecurat în paginile cărţii, atacând şi devorând scriitura. De aceea cuvintele se descleiază şi se împrăştie care încotro, rânduri în limba română se pierd în cele de limba engleză, literele au dimensiuni şi fonturi diferite, căci boala aceasta aduce prăpăd indiferent de palierul unde se duce lupta.
Autoarea nu se fereşte nici de fotografii. Etapele bolii sunt surprinse astfel şi vizual – şi, dacă rezişti, o să vezi în imaginile semnate de Cătălina Flămînzeanu cum boala atacă o femeie superbă, care se împuţinează parcă de o la pagină la alta, de nu rămâne din ea decât un surâs uriaş, care, să ma ierte toţi doctorii din lumea asta, cred eu că a fost de fapt ARMA care a ajutat-o să învingă cancerul. Tata nu mai zâmbea de mult…
Culmea!, pentru mine nu fotografiile cu trupul lui Chris desfigurat de boală au fost cele mai dificil de privit. Ci coada de păr, împletită şi tăiată. Sau imaginea de cuplu cu Chris şi soţul ei din timpul bolii când au refăcut o ipostază din perioada „sănătoasă”. Doar că acum amândoi sunt tunşi la chelie…
Autoarea nu se fereşte nici de tăceri. La cele două pagini pe care nu există nimic, absolut negre, pe care doar scrie într-un colţ „pauza neagră”, eu am închis cartea şi am ieşit din cameră…
Ultimele rânduri ale cărţii formează, de fapt, un decalog al Însoţitorilor. Dacă mă întrebi pe mine, cea mai importantă „poruncă” este „Nu încerca să înţelegi”. Căci, aş adăuga eu, numai o supravieţuitoare te poate ajuta s-o faci…
P.S. A trecut ceva timp de la dialogul care a provocat textul de mai sus. Să mă ierţi, Chris Simion, dar cartea ta mi-a confiscat toate cuvintele. A durat ceva până am reuşit să mi le recuperez. Şi cumva am impresia că pe „disperare”, „durere”, „neputinţă”, „spaimă” şi „eşec” nu mi le-ai returnat nici până azi.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
E cu atat mai emotionant cu cat primesc acest feedback de la un om care nu ar avea de ce sa-mi ierte stangaciile literare. CARE DINTRE NOI e o pereche de aripi. Folositi-le!
Am citit cartea acum ceva timp, m-a lasat fara cuvinte o perioadă, pentru că nu imi imaginam cat har si lumina poate exista intr un om sa vada ca pe un dar boala asta distrugătoare, nu înțelegeam cum poti sa ajungi sa privesti asa iminenta morții.
Într un tarziu am inteles ca iubirea este cheia, si ca ea ne salvează daca o avem, fata de noi, fata de Dumnezeu, fata de ceilalti.
Ce trăim noi acum daca citim această carte ni se va parea nimic, pe lângă experienta lui Chris Simion Meridian.
Eu ma înclin!