Dacă-ți plac cărțile și pisicile și nu ai o problemă cu borcanele 🙂 , atunci, cărțile cu pisici… la borcan vor fi cadoul perfect. Pentru mine au fost! 😊
Desigur, e o găselniță de marketing. Desigur, nu sunt cărți întregi, căci nu aveau cum să deșarte inventatorii acestei… inedite dulceți de cultură un raft de cărți într-un borcan. Ci niște mini… papirusuri, să le spunem, deși mai corect ar fi minisuluri de hârtie, frumos scrise cu citate din cărți cu și despre pisici. Dar cui îi pasă? GE-NI-AL!
Într-un weekend tihnit, cu cafeaua în față – într-o cană cu pisică, desigur, tot de la Ana 😊 -, cu torsul mâței din dotare pe fundal, m-am apucat să răsfoiesc desfac una câte una micile suluri prețios legate cu fundițe aurii. Zău că te duc cu gândul la epistolele strecurate de doamnele de companie în sân, ca să le poată pasa, la momentul potrivit, amantului reginei 😊! Și am descoperit, cu uimire și plăcere, că am de toate: poezii, maxime, cugetări, proverbe, fragmente din proză.
În Borcanul cu Pisici îl găsești pe Beaudelaire
De exemplu, Beaudelaire: “Firesc, de parcă am fi rude/ La mine-n creier, un motan/ Se plimbă tandru, de vreun an/ Când miaună, abia se-aude (…)”.
Apollinaire: “Dorinți domestice am trei:/ Priveliștea unei femei,/ Un mâţ haihui printre volume/ Și-n orice timp, amicii mei/ Fără de care-i greu pe lume”.
Chiar și un proverb anglo-saxon: “Pisica are nouă vieți. De-a lungul primelor trei se joacă, în celelalte trei călătorește, în ultimele trei rămâne-acasă“.
Sau Leonardo da Vinci (!!!), “Stridia, șobolanul și pisica”, ori un fragment din “Motanul încălțat” al lui Charles Perrault.
Apoi, pentru că nu le pot trece la “și altele”, “Părerile despre viață ale motanului Murr”, de E.T.A. Hoffmann, poemul “Frumoase doamne cu pisici frumoase”. Care, zău, Ana!, parcă-i un balet al cuvintelor: “Doamne și pisici frumoase/ Îs prietene adese,/ Îs molatice, n-au oase,/ Li-s mișcările alese./ Se fac bine înțelese/ Fără vorbe, așa cum calcă/ Fără zgomot. Ca o algă/ Unduie. Ce-i mai frumos/ Decât să le vezi în cuplu/ Ochii verzi și boiul suplu (…)”… sau straniul poem al lui M. Ivănescu, în care descoperi că “V. Înnopteanu se plimbă de mână cu un animal ciudat -/ e un pisicâine, care pe câmpul heraldic/ se exprimă prin laba ridicată spre cerul baltic (…)”…
După așa o… infuzie de pisici, nu poți să-ți ștergi zâmbetul de pe buze cel puțin o zi! Așa că, deoarece nu am reușit să aprofundez toate mostrele de pisicism îmbuteliate, mi-am propus ca în următoarea zi în care… mi se îneacă toate corăbiile sau simt că mă lasă bateriile, să destup din nou borcanul cu pisici. Ca să mai iau o doză 🙂 .
Mulțumesc, Ana!
