Mark Twain era, în viața de zi cu zi, un mare romantic, iar cea care i-a cunoscut această latură secretă (și s-a bucurat de ea) a fost soția lui, Olivia.
Posesor al unui umor șfichiuitor și al unui verb ascuțit pentru care eu una îl ador, Mark Twain se dovedește în Autobiografia sa un romantic la fel de incorigibil.
Opera pe care scriitorul nu a apucat s-o închege, s-o finalizeze și s-o cizeleze avea să vadă lumina tiparului numai datorită eforturilor mai multor editori care au pus cap la cap fragmente disparate, notițe împrăștiate, pagini de jurnal și de corespondență… într-un efort remarcabil de a dărui lumii autobiografia celui considerat de mulți specialiști “părintele literaturii americane”.
De ce nu am recenzat Autobiografia lui Mark Twain?
Poate surprinzător, eu nu am luat niciodată în calcul varianta de a recenza autobiografia lui Mark Twain, apărută în România, în 2008, la Editura Art. Deși am citit-o de două ori și m-am folosit de ea în diverse articole pe blog și postări pe pagina noastră de facebook. O explicație am, desigur, și aceasta ține de forma finală a lucrării. Căci editorii care s-au ocupat de redactarea ei au avut toată bunăvoința și ambiția din lume de a aduna material pentru această carte, ceea ce nu i-a transformat însă în… Mark Twain.
Prin urmare, volumul este extrem de fragmentat, de sincopat. Se citește greu. Nume despre care nu știi nimic apar din senin ca să dispara tot așa. Se fac referiri vagi la întâmplări despre care nu apuci să afli nicio informație în plus. În plus, autobiografia respectă ordinea în care Mark Twain și-a făcut însemnările și nu cronologia faptelor. Care fapte sunt redate în numai 300 de pagini. Cel puțin, atâtea are ediția în limba română. Așa că, dacă nu ești UN MARE FAN al lui Mark Twain și dacă nu știi geneza acestei cărți, este foarte posibil să o lași repede baltă. Complet dezamăgit(ă).
Iar eu nu risc asemenea catastrofă 🙂 !
Bijuteriile din Autobiografia lui Mark Twain
Pentru “twainieni” însă, cartea dezvăluie adevărate bijuterii biografice. Iar, din punctul meu de vedere, cele mai surprinzătoare sunt rândurile care vorbesc, cu atâta gingășie și tandrețe, despre femeia care i-a stat alături autorului toată viața.
Mark Twain (pe numele lui real, Samuel Langhorne Clemens) a văzut-o prima oară pe Olivia Langdon în vara lui 1867… într-o miniatură de fildeş pe care i-a arătat-o fratele ei. Au făcut cunoștință câteva luni mai târziu, iar Mark Twain a început să-i facă o curte asiduă, recurgând la toate armele din dotare pentru a demonstra că este bărbatul potrivit pentru Olivia. Nu s-a jenat inclusiv să se prefacă bolnav pentru a petrece mai multe zile în casa familiei Langdon 🙂 …
“I-am făcut multă curte Oliviei. De trei sau de ori am cerut-o de nevastă și tot de atâtea ori am fost refuzat. Cutreieram țara în turneul meu de conferințe, dar reușeam să mă abat pe la Elmira din când în când, pentru a reîncepe asediul.”
În cele din urmă, eforturile lui au fost încununate cu succes, așa că s-au căsătorit în februarie 1870, s-au stabilit în Buffalo, iar Olivia a adus pe lume un băiețel. Din păcate, micuțul s-a stins când avea numai un anișor. Soții Clemens au mai avut trei fiice: Susy, Clara și Jean. Căsnicia lor a durat timp de 34 de ani, până la decesul Oliviei în 1904.
Cum este descrisă Olivia în Autobiografia lui Mark Twain
“La începutul lui februarie 1870 m-am căsătorit cu domnişoara Olivia L. Langdon şi m-am stabilit în orăşelul Buffalo din statul New York. … Soţia mea s-a săvârşit din viaţă acum un an şi jumătate la Florenţa, în Italia, după o suferinţă îndelungată, care a durat douăzeci şi două de luni, fără întrerupere.
Am văzut-o prima oară sub înfăţişarea unei miniaturi de fildeş, în cabina fratelui ei Charley, pe vaporul „Quaker City”, în golful Smirna, în vara anului 1867, când Olivia avea douăzeci şi doi de ani neîmpliniţi. Iar în carne şi oase am văzut-o prima oară la New York, în luna decembrie a aceluiaşi an. Era firavă, frumoasă şi gingaşă – părea şi fată şi femeie în acelaşi timp. Şi aşa a rămas până-n ultima zi a vieţii ei. Sub o înfăţişare gravă şi nobilă ardeau focurile de nestins ale simpatiei, energiei, devotamentului, entuziasmului şi afecţiunii – ale unei afecţiuni cu adevărat fără margini. A fost întotdeauna firavă la trup şi a trăit cu sufletul, un suflet plin de speranţă şi de un curaj indestructibil.
O sinceritate desăvârşită, o cinste desăvârşită, o candoare desăvârşită
O sinceritate desăvârşită, o cinste desăvârşită, o candoare desăvârşită – iată trăsăturile de caracter ale soţiei mele. Se născuse cu ele. Judecăţile ei despre oameni şi lucruri erau sigure şi corecte. Intuiţiile ei n-o înşelau aproape niciodată, în părerile ei despre firea şi purtarea prietenilor, ca şi ale necunoscuţilor, era totdeauna loc pentru caritate, iar aceasta nu greşea niciodată. Am comparat-o cu sute de persoane şi pot spune că avea cel mai desăvârşit caracter pe care mi-a fost dat vreodată să-l întâlnesc. Şi aş putea adăuga că a fost omul cel mai demn şi mai cuceritor în demnitatea lui pe care l-am cunoscut vreodată.
… Era totdeauna veselă şi totdeauna capabilă să transmită şi altora această voie bună. În cei nouă ani pe care i-am petrecut în sărăcie, înglodaţi în datorii, a reuşit totdeauna să-mi risipească cu argumente deznădejdea şi, găsind până şi norilor o latură luminoasă, mă făcea s-o văd şi eu. În tot acest timp n-am auzit-o niciodată rostind vreun cuvânt de regret în legătură cu situaţia noastră grea şi nici pe fiicele noastre nu le-am auzit: le educase şi le insuflase aceeaşi tărie de caracter. Dragostea pe care o dăruia acelora la care ţinea mergea până la adoraţie şi cu aceeaşi adoraţie o răsplăteau toţi – rudele, prietenii şi chiar şi slujnicele.
„Când Oliva râdea, parcă auzeai o muzică divină”
O ciudată combinaţie ne împletise parcă într-o singură fiinţă prin căsătorie – firea şi caracterul ei cu firea şi caracterul meu. Mă copleşea cu marea ei afecţiune exprimată prin sărutări, mângâieri şi un vocabular tandru de o bogăţie ce mă uimea întotdeauna. Eu eram din născare un om rezervat în privinţa efuziunilor de limbaj şi a dezmierdărilor, iar ale ei mă năpădeau aşa cum se sparg valurile văratice de stânca Gibraltarului. Fusesem crescut într-o atmosferă rezervată. După cum am mai spus, nu ţin minte ca vreun membru al familiei tatălui meu să-l fi sărutat vreodată pe un altul – decât o dată, şi atunci pe patul de moarte.
Olivia avea râsul vesel, din inimă, al fetelor tinere; râdea rar, dar când râdea, parcă auzeai o muzică divină. I-am auzit pentru ultima oară râsul pe patul de suferinţă în care zăcea de peste un an şi mi-am şi notat pe o hârtie, ceea ce n-aveam să mai am prilejul să fac.”
Mark Twain se considera vinovat de moartea băiețelului său
„Copilul s-a îmbolnăvit din cauza mea; maică-sa mi l-a dat în grijă, iar eu l-am dus la plimbare într-o trăsură deschisă, ca să ia aer. Era o dimineață rece, urâtă, dar copilul era bine înfofolit şi n-ar fi pățit nimic, dac-ar fi fost lăsat pe mâinile unui om atent. Eu însă m-am cufundat curând într-un soi de reverie, uitând cu totul de sarcina mea. Blănița i-a alunecat de pe trup, dezvelindu-i piciorușele. După un timp, vizitiul a băgat de seamă, iar eu am potrivit-o la loc, dar era prea târziu. Copilul era aproape înghețat.
M-am întors repede acasă cu el. Eram îngrozit de ceea ce făcusem și mă temeam de consecințele posibile. Isprava mea mișelească din dimineața aceea m-a chinuit după aceea mereu și am evitat, cât am putut, să reflectez la ea. Mă îndoiesc că în zilele acelea aș fi avut curajul să mărturisesc adevărul. Am impresia că nu l-am mărturisit nici până azi”.
Cum “și-a impresionat” Mark Twain viitorul socrul
“M-am logodit cu Livy, cu condiția ca părinții ei să-și dea consimțământul. Într-o discuție între patru ochi, domnul Langdon mi-a atras atenția asupra unui lucru pe care-I remarcasem și eu — și anume că eram o persoană aproape cu totul necunoscută, că nu mă cunoștea aproape nimeni din jur (…) Drept care mi-a cerut niște referințe. I le-am furnizat, iar domnul Langdon mi-a spus că suspendăm orice activitate, urmând să aștept până când le va scrie referenților indicați de mine și va primi răspunsurile lor.
Răspunsurile au sosit la timpul cuvenit. Atunci domnul Langdon a trimis după mine și am avut din nou o discuție între patru ochi. Îi indicasem șase persoane influente, printre care doi clerici (amândoi din San Francisco), iar el însuși îi scrisese unui casier de bancă, fost revizor al școlilor de duminică din Elmira, pe care deci îl cunoștea bine. Rezultatele nu prea erau promițătoare.
Toți se arătaseră exagerat de sinceri. Nu numai că vorbeau pe un ton dezaprobator despre mine, dar o făceau cu un entuziasm inutil și deplasat. Unul dintre clericiși revizorul școlar adăugau mărturiilor destul de întunecate convingerea lor că voi muri într-un șanț, ca bețivii. Era una din profețiile acelea ce se fac pentru un termen extrem de îndepărtat. Întrucât profetul nu indică nici o limită de timp, nu se poate ști câtă vreme vei fi silit să aștepți. Am așteptat până azi împlinirea profeției – îmi pare la fel de îndepărtată ca și atunci.
„N-ai oare nici un prieten pe lumea asta?”
După ce domnul Langdon mi-a citit referințele, a urmat o lungă pauză, o pauză tristă solemnă. În ce mă privește, nu știam ce să spun; iar domnul Langdon era, pare-se, în aceeași stare sufletească. În cele din urmă, și-a înălțat frumosul cap și, ațintindu-și asupră-mi ochii limpezi și nevinovați, mi-a spus:
— Ce fel de oameni sunt acestia? N-ai oare nici un prieten pe lumea asta?
— Se pare că n-am, i-am răspuns.
Mi-a spus atunci:
— Îți voi fi eu însumi prieten. la-o de nevastă pe fata mea. Te cunosc mai bine decât oamenii aceia.
Acesta a fost dramaticul si fericitul deznodământ care mi-a pecetluit soarta. Mai târziu, auzindu-mă că vorbesc cu admirație și duiosie despre Joe Goodman, domnul Langdon m-a întrebat unde locuia Goodman. I-am răspuns că locuia pe litoralul Pacificului.
„Mi-au dăruit toate păcatele”
— S-ar părea că-i un prieten al dumitale, nu-i așa? întrebă domnul Langdon.
— Da, este, i-am răspuns. E cel mai bun prieten pe care I-am avut vreodată.
— Atunci, de ce nu mi I-ai indicat să-mi dea o referință? La ce te-ai gândit atunci?
— M-am gândit că ar fi mințit la fel de pătimas în direcția contrară. Ceilalți mi-au dăruit toate păcatele, iar Goodman mi-ar fi dăruit toate virtuțile. Dumneata doreai, desigur, niște referințe nepărtinitoare. Știam că nu poți obține o astfel de referință din partea lui Goodman. Speram că le vei primi din partea celorlalți și poate că le-ai primit, dar în orice caz au fost mai puțin măgulitoare decât m-aș fi așteptat.
Inelul a fost îngropat odată cu Olivia
Data logodnei a fost fixată pentru 4 februarie 1869. Inelul de logodnă era simplu, însă de aur masiv, și avea gravată pe el data logodnei. După un an, i I-am scos de pe deget și I-am dus la bijutier să-l transforme într-un inel de căsătorie, punând să fie gravată data cununiei — 2 februarie 1870. Inelul n-avea să-i mai fie niciodată scos de pe deget, nici o clipă.
În Italia, când moartea i-a readus tinerețea pe fața-i dulce, făcând-o să pară la fel de frumoasă ca în zilele când fusese logodnică și mireasă, unii au vrut să-i scoată de pe deget inelul, ca să-l păstreze pentru copii; dar m-am opus, socotind că-i un sacrilegiu, astfel încât inelul a fost îngropat odată cu ea.”
Mark Twain a murit pe 21 aprilie 1910. Este înmormântat lângă soția sa, în cimitirul Woodlawn din Elmira, statul New York.
