Dacă ești un prieten mai vechi al blogului nostru, atunci știi deja că Andrei Pleșu e marea mea slăbiciune literară. (Un calambur de care nu sunt neapărat mândră, având în vedere permanentele lui glume legate de greutatea personală și permanentele mele lupte cu cântarul… la fel de personal.)
Prin urmare, când am văzut în program că Eugenia Voda îl are invitat pe Andrei Pleșu la emisiunea “Profesioniștii” nici n-am stat la discuție: am anulat tot ce aveam de facut în seara aceea și, la ora respectivă, m-am instalat în fața televizorului.
Și pentru că aparițiile sale televizate sunt un fel de rara avis, dar și pentru că văd că presa autohtonă are cu totul alte preocupări, am selectat din interviu pasajele care mi-au plăcut cel mai mult și le redau mai jos în caz că nu ai fost pe fază și l-ai ratat.
(Ceea ce, dacă ne-ai urmări pe pagina de facebook, nu s-ar fi întâmplat niciodată, ntz, ntz, ntz…).
Cu plăcere!
Andrei Pleșu, la emisiunea Profesioniștii
Eugenia Vodă: V-ați gândit vreodată câți oameni vă datorează atât de mult? Mă gândesc numai la mine, de câte ori m-ați făcut să zâmbesc, de câte ori m-ați pus pe gânduri, de câte ori mi-ați dat curaj, citindu-l pe contemporanul meu, Andrei Pleșu. Așa că gândiți-vă acum, când stăm de vorbă. Câte milioane de datornici aveți, domnule Pleșu?
Andrei Pleșu: Vă mărturisesc, fără falsă modestie, că nu mă gândesc neapărat la asta, fiindcă mi-o iau în cap dacă fac asta și vreau să fiu liniștit. E adevărat însă că în tot ce fac, când vorbesc, când scriu, mă preocupă foarte mult cel care ascultă, cel care citește. Adică mă gândesc mereu să nu-l plictisesc, să nu-l stingheresc, să îl provoc în sensul bun.
Și nu-mi plac, pe linia asta, mai ales conferențiarii, care e clar că nu se gândesc decât la ceea ce au ei de spus și nu-i interesează dacă cei din sală ascultă, dacă nu le e somn, dacă nu vor să plece, dacă nu s-au plictisit, ei își fac treaba lor până la cap. Or asta pe mine mă preocupă, recunosc. Nu în sensul că fac poante și drăgălășenii și pași de dans ca să-i distrez, ci în sensul că vreau să fiu înțeles, să provoc o interogație.
Pus să danseze singur pe scenă
Ați spus pași de dans și mă provocați. Mi-am amintit brusc. Când ați dat admiterea la Actorie, comisia a avut prostul gust să vă pună singur pe scenă, să dansați.
Eu acolo m-am dus să spun poezii și când am terminat, cineva din comisie, erau numai doamne în comisie, trebuie să spun asta, mi-a spus: “Ocupați mai mult spațiu”. Adică ce să fac? Să recit alergând? Am înțeles, dar nu prea mi-a ieşit.
Aţi fost stingherit?
Am fost puţin încurcat.
(…) Ce înseamnă nemurirea sufletului?
Înseamnă să-ți supraviețuiești.
Să supraviețuiești corpului tău.
Da, îmi aduc aminte de Eugen Ionescu care spunea că era mai bine să începem cu bătrânețea, cu moartea și să ne îndreptăm spre naștere și să vedem ce e înainte de naștere. Așa, se termină urât.
Urât, în decrepitudine.
„Spiritualitatea nu e făcută din răspunsuri, e făcută din întrebări„
E o problemă asta. De ce creația unui zeu suprem, care are toate clarviziunile, puterile, are episoade uneori atât de dure.
Cum ar fi?
Ce spuneați, de pildă, decrepitudinea senectuții, morți nevinovate, copii bolnavi. E o întrebare care stăruie în mințile foarte multora și care pentru atei devine argumentul suprem că nu există niciun zeu. Deci, nu știu cum e cu nemurirea sufletului. Mă preocupă însă. Şi eu cred că spiritualitatea și viața spirituală în general nu e făcută din răspunsuri, e făcută din întrebări. (…)
Evocându-l pe Noica și teoria lui despre bătrânețea glorioasă, dumneavoastră aveți un comentariu la asta, că Noica, totuși, după ce și-a predat Ontologia, simțea că ,,cam asta a fost”. Și în ceea ce vă privește, simțiți starea asta, ,,cam asta a fost”? Sau încă simțiți că mai aveți multe planuri și mult de lucru?
N-aș spune că mai am proiecte de anvergură și pe termen lung. Dacă mai am un proiect, este să încerc să-mi scriu memoriile, să refac tot ce am trăit într-o perspectivă care să poată interesa și după ce nu mai sunt, pentru cei care mi-au citit o carte sau două. Proiecte, altceva, în momentul ăsta nu am.
Memoriile lui Pleșu vor fi strălucitoare.
„E bine ca moartea să te surprindă în forță, lucrând”
N-am să povestesc prea multe detalii, dar ceea ce cred că poate interesa și ceea ce cred că mă reprezintă, asta voi încerca să fac. Nu e întotdeauna sigur că ai proiecte, dar fiindcă l-ați invocat pe domnul Noica, el spunea ,,cam asta a fost”, dar, pe de altă parte, ne spunea mereu că e bine ca moartea să te surprindă în forță, lucrând.
Adică să te găsească ocupat.
Ocupat și angajat.
Deci memoriile lui Pleșu, anunț în exclusivitate, dar vă rog să dați și un termen de predare.
Eu sper că în 2-3 ani să reușesc.
Aveți un titlu la memoriile astea?
Încă nu.
Am citit undeva că dacă ar fi să alegeți din toată cultura lumii cine sunt cei mai aproape de dumneavoastră, ați alege… Mai știți pe cine ați ales?
Platon și Caragiale.
Iată, Platon și Caragiale. Asta arată clar natura dumneavoastră duală. Adică sunteți, pe de o parte, iubitor de mâncare, de votcă și, pe de altă parte, sunteți un ascet, iubitor de gând pur, de muncă, de scris, de abstracțiune.
Bine, ele nu trebuie separate atât de tranșant, adică ori bei, ori scrii. Nu. Noi avem în natura noastră ambele tendințe, ambele componente. Oamenii întregi sunt oamenii care au și dimensiunea divertismentului, dar și dimensiunea concentrării, a meditației. Am cunoscut foarte mulți oameni în lumea literară care aveau aceste ambe înzestrări și care din această combinație au produs lucruri remarcabile.
Dar și vieți remarcabile?
Cu viața e mai complicat, pentru că nu înseamnă același lucru o viață remarcabilă pentru toată lumea. Caragiale a avut totuși o viață remarcabilă. A avut un succes vizibil în timpul vieții.
“Caragiale s-a culcat cu fiica unui bun prieten, Barbu Delavrancea”
A murit trist, departe de țară, i-au murit copiii.
Când se pregătea să împlinească 60 de ani, prietenul lui, Barbu Delavrancea i-a scris “Haide, vino măcar puțin în țară, să te sărbătorim, aici e foarte multă lume care te iubește, vino măcar câteva zile în țară”. Şi răspunsul lui a fost “Nu viu, bă, pute prea tare”.
Dar îl înțelegeți pe Caragiale, nu?
Îl înțeleg.
El s-a culcat cu iubita unui bun prieten. Şi aici îl înțelegem? Sau nu?
S-a culcat și cu fata unui bun prieten, fata lui Barbu Delavrancea. El i-a trimis-o ca să o ajute în studenție și el a oprit-o un timp acolo și a fost primul ei iubit.
Poate a fost o iubire…
Nu cred.
Din partea Cellei sunt convinsă că s-a îndrăgostit de Caragiale.
Era o tânără adolescentă, a cedat acestor presiuni.
Cred că era prea inteligentă s-o prezentați că ar fi o tânără care cedează. Nu, nu e Cella Delavrancea.
Și atunci ce-o fi fost?
S-a îndrăgostit de Caragiale.
Sau a vrut să vadă cum e un geniu în situația asta.(…) Caragiale era un om multicolor, cum sunt mulți oameni, cum sunt mulți creatori, dar avea un complex. Fiindcă vine vorba de asta, el n-avea ca Eminescu sau ca Platon, dimensiunea filozofică pe care ceilalți o aveau. Era mereu complexat că el n-avea studii încheiate și clare pe mai multe domenii.
Da, dar în opera lui are toate astea.
Da, dar nu e mult Kant în opera lui Caragiale și nici mult Hegel.
“Kant ăsta al dumitale e un mare moftangiu”
În general, Kant şi Hegel apar la scriitorii proști, când se simte filozofia la un scriitor.
El a avut acest complex și i-a spus lui Eminescu, despre care știa că-i tobă de carte, “Spune-mi și mie ceva despre Kant. Toată lumea vorbește de Kant. Eu nu nu știu ce să zic. Tu știu că le știi pe toate. Zi-mi și mie”. Şi Eminescu a făcut efortul să rezume limpede ce înseamnă Kant în istoria gândirii omenești. Și Caragiale a ascultat atent și la sfârșit a spus: “Kant ăsta al dumitale e un mare moftangiu”. Asta e o replică tipic caragialiană pe care pot s-o înțeleg, pentru că există în filozofie și unele alunecări spre nedigerabil și regreți că ai pierdut timpul ca să încerci să descifrezi ceva. Pe de altă parte, dacă nu faci experiența asta, iar nu e bine. Trebuie măcar acest regret să-l reții.
Adică trebuie să te învârți în jurul cozii ca să te poți pronunța.
Sigur. Depinde şi ce coadă alegi. Deci sunt două registre diferite ale vieții. Una e itinerariul tău privat, de gânditor, de scriitor, de căutător și una este accidentul autobiografic.(…) Sunt însă și mari gânditori, mari scriitori, mari artişti despre a căror viață n-avem nimic interesant de spus.
De pildă, dați-mi un exemplu.
Păi, chiar Platon este un exemplu. Pe Platon nu-l ținem minte pentru ce aventuri biografice a avut. Nu știm mare lucru.
Doar la Socrate știm, dar el n-are operă, n-are scris.
N-a scris nimic.
Pe cine invidiați mai mult? Pe Platon sau pe Socrate? Eu pe Socrate. Zic înainte, ca să nu mă iau după dumneavoastră. Pentru că vă întreb, câți oameni ar fi avut puterea să bea cucută. Pentru ce? Pentru o idee, pentru o imagine a lui despre el însuși.
El este unul dintre oamenii cei mai atrăgători pe care mi-i pot închipui.
El a zis ,,Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul”? Sau e o invenţie a secolelor care au urmat.
E o linie neoplatonică în care e invocat și Socrate. Dar vorba asta a prins teren și este inventată mai curând după.
Şi nici nu sunteți de acord cu ea?
Nu. Nu se contrazic. Nu înseamnă că dacă îl iubești pe Platon nu iubești adevărul sau invers.
Nu, ai de ales, la un moment dat, între cele două. Și știu că dumneavoastră alegeți întotdeauna prietenul.
Nu întotdeauna, nu. Nici el nu mă alege întotdeauna. Sigur, ţin la prietenii mei, dar una sunt relațiile mele cu prietenii și una este interogația mea privată, în care nu sunt decât eu și semnul întrebării.
“Când Mircea Dinescu era arestat la domiciliu, singurul om care s-a dus să-l viziteze acasă a fost Pleşu”
Ați spus prieten și m-a impresionat ceva când l-am avut invitat pe Mircea Dinescu. Din tot Bucureștiul ăsta mare, când el era arestat la domiciliu, singurul om care s-a dus să-l viziteze acasă a fost Pleşu.
Da, întâi că eram contrariat și iritat de starea în care e și de ceea ce i s-a impus pentru ce a făcut. Nu mi se părea normal să fie izolat, să aibă poliție la ușă 24 ore și să nu aibă voie să miște decât, eventual, urmărit la 10 metri în spate de ceilalți. Şi eu făceam cu el plimbări și la 10 metri în spate erau băieții.
Dar nu v-a fost un pic teamă?
Mărturisesc că nu şi nu pot să-mi explic asta. Dădeam telefon că vin și el ieșea și mă aștepta și porneam în diverse trasee. Îmi aduc aminte că o dată am mers în jurul lacului Floreasca, așa, de jur împrejur.
Ce slujbă și pe securiștii ăia.
Tocmai. Şi unul dintre ei a spus mergeţi tot așa, tot timpul? Că atunci noi vă așteptăm aici ca să nu mai facem tot traseul. Bine, cu Mircea totul aproape riscă să devină amuzant. (…) La un moment dat însă, a fost un moment în care am fost oprit și mi s-a spus gata, până aici, de acum încolo nu vă mai întâlniţi.
Cine v-a spus?
Unul dintre cei care-l păzeau. Pur și simplu, au decis că aceste întâlniri nu trebuie să mai aibă loc și n-am mai putut să ne vedem. Eu am plecat după aia la Tescani. Adică am fost trimis la Tescani tocmai ca să nu mai am contacte nici cu străinii, nici cu bombănitorii de tip Mircea. Eram considerat că am relații cu străinii în care eu vorbesc de rău țara. M-au izolat la Tescani și am stat acolo până la Revoluție.
Ziceți așa: ,,Printr-o decizie misterioasă a conjuncturilor în istoria României, bucuria și lipsa de teamă a Crăciunului românii le vor asocia pentru totdeauna cu nașterea României posttotalitare”. Că ce a fost după, că ce e acum, că ce va fi, asta e altă discuție. Cert e că am avut cadoul ăsta de Crăciun.
Şi a apărut imediat ideea care pe mine mă scoate de minţi că de fapt nu s-a schimbat nimic.
Asta unde? Cine spune?
Acum, foarte mulți care spun “Domnule, a fost o falsă revoluție, de fapt au venit tot ăia la putere, tot foști comuniști și de fapt nu s-a schimbat mare brânză sau ce s-a schimbat e mai mult de fațadă”. Eu detest asta. Eu găsesc că s-a schimbat enorm. Şi faptul că putem să bombănim fără să riscăm nimic. Și faptul că putem să plecăm unde vrem. (…) Se întâmplă să merg des cu taxiul şi de obicei sunt mulți taximetrişti care încep și-mi spun “domnule, era mai bine înainte, m-am săturat”. Şi mă tot gândesc. Cei care spun asta uită că nu se găseau lucruri elementare de cumpărat.
Şi taximetriștilor le răspundeți ceva sau tăceţi?
Le spun că totuși nu e chiar același lucru, dar nu-i conving. E clar că ei au pe suflet această… Şi sunt familii în care tinerii îi aud pe părinți spunând asta și preiau.
Exact, ei preiau acest neadevăr care exclude un lucru, că cel mai important în viața unui om este libertatea. Bine, contraargumentele sunt că ce faci cu libertatea? Libertatea de a ce?!
Sigur că da, îți trebuie, pe lângă libertate, și discernământ. Adică să știi să alegi între bine și rău, între ce-ți priește și ce nu-ți priește, între adevărat și fals. Nu poți trăi simțindu-te liber la toate nivelele și în toate proporțiile. Dar, dacă vorbim de monstruozităţi și de ciudățenii și de o anumită boală universală, trebuie să spunem că lumea e într-o fază în momentul ăsta, din punctul meu de vedere, de criză totală. Se întâmplă tot felul de drăcii și în Orient, și la noi. E clar că suntem într-un moment foarte crispat și că soluția e imprevizibilă și poate fi și foarte dramatică. Mă rog, poate fi o șansă de a ne trezi mai bine.
(…) Despre mine s-au spus atâtea drăcii încât nu mă mai perplexează nimic. Am fost și încadrat într-o grupare care are deja o etichetă, se numește ,,boierii minții”. Primul lucru care mă miră când aud asta este de ce boier e un termen negativ. Pă, e un compliment să mă socoteşti boier al minţii.
Și care e problema?
Fapt este că s-a stabilit brusc și asta înăuntrul castei intelectuale, a scriitorilor, a artiștilor, că unii fac pe nebunii și domină piața în mod nedrept și din cauza lor ceilalți n-apucă să se manifeste, să-și ocupe pozițiile pe care le merită. Dar și aici este echivoc. Dacă tu ești scriitor, dacă te amesteci şi în viața politică, faci comentarii, accepți vreun post politic, ți se spune “Auzi, du-te matale înapoi în turnul de fildeș și lasă-ne, nu te pricepi la asta, nu te mai băga. Dacă nu te bagi, ţi se spune stai acolo în turnul de fildeş și lumea se chinuie, trăiește, are probleme, dar ție nu-ți pasă, ești izolat în cerul tău acolo. Deci, orice faci este greșit. Şi ideea că elitele sunt…, că e un discurs negativ despre elite.
Nu mai există aceste elite, s-au subțiat spectaculos. Preferaţi ironia ,,boierii minţii” sau preferați ,,intelectualii lui Băsescu”?
Bine, aia e o tâmpenie, să mă ierte telespectatorii.
Deci boierii minții nu e o tâmpenie?
Adică dacă nu exista Băsescu, noi nu existam… Ne-a inventat Traian Băsescu… Asta este o glumă proastă.
Dar nici dumneavoastră nu l-ați inventat pe Traian Băsescu?
Nu, nici vorbă. Dacă e să venim în momentul istoric, unul din cei care l-au susținut enorm, atât la campanie, a fost Dinescu, prietenul nostru. Dar care pe urmă a sfârșit prin a-l înjura în toate felurile.
Asta ne-a explicat Dinescu în emisiune. Acum avem cazul Pleșu. Și legat de asta, întrebarea ar fi, domnule Pleșu, cum vă explicați divorțul dintre talpa țării și boierii minții, expresia asta care nu-mi place. Divorţul dintre intelectuali, dintre oamenii cu creierul cel mai bine mobilat intelectual vorbind din România și talpa țării.
Pentru că politicienii, nu e vorba de talpa țării aici, e vorba de cei care guvernează, care fac legi, care sunt conducătorii societății și ai României, nu dau mare lucru pe intelectual decât așa, eventual pentru o postură decorativă. Hai să luăm și unul de ăsta, mai așa…
Mai citit.
Sfătuitorii celor care au putere nu sunt intelectualii, fie pentru că intelectualii nu sunt solicitați de niciun fel, fie sunt chiar puși laoparte, fie pentru că intelectualii înșişi și-au dat seama că nu pot juca un rol cu adevărat și își văd de treburile lor.
Ceea ce nu e adevărat. Sunt țări în care au jucat rol.
Şi la noi au jucat în secolul XIX, între cele două războaie intelectualii au avut un rol de jucat. După aia rolul lor a fost masiv diminuat după război, în comunism. Iar după aia situația a devenit echivocă. Intelectual a devenit o elită în sensul rău, care nu mai trebuie folosită. Ori nu se pricepe, ori se dă mare. Cuvântul elită vine de la un cuvânt care înseamnă a alege. Noi dacă vrem un vin bun, putem să spunem vreau un vin ales, niște vinuri alese vreau să beau. Sunt și mâncăruri alese. Sunt și oameni aleși. Nu e de rău, e de bine. Dar când încet, încet oameni aleși a însemnat niște elitiști…
Dar recunoașteți că divorțul ăsta e păgubos pentru România?
Sigur! Şi pentru orice altă țară, pentru că nu e numai la noi cazul ăsta. Sau există o potențare a vanităților intelectuale care a dat ceva care pe mine mă scoate din minți. Political correctness. Adică, dacă intelectualii se ocupă brusc de ce e politically correct… De ce nu mai ai voie să auzi ,,Aida”? Pentru că acolo un cor al sclavilor. Noi avem o problemă cu Dunărea din punct de vedere al corectitudinii politice. Pentru că Dunărea izvorăște din Pădurea Neagră și se varsă în Marea Neagră. E rasism aici. Trebuie să îi schimbăm ori numele, ori să îi schimbăm traseul.
Sau ,,Zece negre mititei”.
Sigur, urât! Sau altele, multe. Nu-i frumos că Shakespeare arată un negru omorând-o pe Desdemona. Dar și dacă Desdemona îl omora pe el era rasistă.
Deci asta este epoca prin care v-a fost dat să treceți.
S-a modificat cu totul tipul de comunicare în lumea de azi. Apariția atâtor mijloace de comunicare de tip electronic face ca să se fi născut ceva de neînchipuit până acum. Comunicare plus singurătate. Tu stai singur în camera ta, cu computerul în față și vorbești cu 300 de inşi. Asta nu-i comunicare. Comunicare înseamnă să ai percepția nemijlocită a respirației celuilalt, a privirii lui, a pielii lui, a mișcărilor lui, a ezitărilor lui şi aşa mai departe. Mie nu-mi vine să cred scenele pe care le văd. Am văzut în cofetării sau oriunde cupluri, el și ea, tineri, frumoși, stau amândoi la masă, cu o bere sau o cafea în față și fiecare cu telefonul în mână. Or, această nouă variantă de comunicare, după părerea mea, a dus, în mod paradoxal, nu la o creștere a comunicării, ci la o scădere, o adumbrire. Nu se mai comunică. Fiecare stă pe scăunelul lui, în atomul lui, și spune el ce crede şi, de obicei, înjură pe toţi.
(…) Am găsit despre Corneliu Baba ceva ce mi-a plăcut că ziceți: ,,S-a născut prea târziu și prea departe”. Dacă cineva cu talentul lui Pleșu, peste ani, ar scrie, ar putea scrie Pleșu s-a născut exact la timpul potrivit?
Nu vreau să influențez posteritatea. Nu-mi dau seama, fiecare va scrie ce crede.
Dar dumneavoastră ce simțiți?
Că am făcut tot ce-am putut. Nu știu dacă a fost bine tot, am făcut sigur și greșeli, dar nu pot, nu pot să mă declasific.
Și totuși aţi simțit că ăsta e locul dumneavoastră, pentru că altfel nu se explică de ce, de câte ori ați fost în străinătate, de câteva ori înainte de 89, cu cultura dumneavoastră, cu limbile vorbite de dumneavoastră, ați fi putut liniștit să rămâneți și să faceți o carieră universitară decentă sau chiar spectaculoasă undeva în lumea largă. Ori dumneavoastră nu ați rămas.
Nu am rămas. I-am scris o scrisoare doamnei Monica Lovinescu, îmi aduc aminte, fiindcă și ei mi-au propus să rămân, și i-am explicat în scrisoare, între altele, că nu pot renunța la limba română. Este instrumentul meu de lucru și să renunț la acest instrument înseamnă să devin altcineva. Și doi, cred că sunt mai util aici decât acolo.
Andrei Pleșu are trei nepoți și două nepoate
(…) Câți nepoti aveți?
Am trei nepoți și două nepoate. Eu am doi băieți.
Cu două soții diferite.
Da, diferite. Unul a făcut trei copii cu trei soții diferite, iar ăstălalt de acum a făcut două fetițe cu aceeași soție, care e o nemțoaică stabilită în România.
Deci aveți cinci nepoți. Cum vă spun?
Îmi spun pe nume, Andrei.
Sau Gabriel, că vă cheamă și Gabriel.
Nu prea știe lumea de Gabriel, îmi spun Andrei. Cu cele două nemțoaice, eu și nevasta-mea vorbim românește; ele vorbesc cu părinții nemțește și e bine că învață nemțește. Dar odată îi spun ceva aleia mici, are 6 ani, şi a spus “Mai spune o dată și pe limba lui mama, că n-am înțeles”.
Cel mai frumos Crăciun al vieții dumneavoastră care a fost?
E greu de spus. Eu am avut în privința asta o șansă, că am avut o copilărie foarte colorată. Am petrecut întâi la Sinaia, prima clasă primară, după aia la Pârscov. Acolo am avut Crăciunuri din astea folclorice, să zicem, care m-au fermecat. N-aveau ştaif, dar aveau o bucurie reală.
Şi un Crăciun cu ştaif?
Nu îmi plac astea. Crăciunul trebuie să fie destins și să răspundă la îndemnul ,,Bucurați-vă!”.
Şi nu vă temeți!
Şi nu vă temeți, da. Ceea ce astăzi, amândouă sunt foarte valabile.
„Cea mai bună carte a lui Gabriel Liiceanu este Despre limită”
(…) Să-l pomenim și pe prietenul dumneavoastră Liiceanu, care e Gabriel, că aţi zis că de dumneavoastră nu știe nimeni că sunteți Gabriel. Pe Gabriel Liiceanu l-am prins spunând că a scris cartea ,,Despre limită”, care spunea nu conține niciun nume propriu și niciun citat.
Mai mult decât atât, sunt gata să spun că din punctul meu de vedere, e cartea lui cea mai bună, cartea ,,Despre limită”. Şi, de asemenea, isprăvile lui majore, după mine, sunt ,,Jurnalul de la Păltiniș” şi ,,Epistolarul”, iar acum, peste câteva zile, o să apară un nou volum care, după părerea mea, va deveni un document istoric și cultural important. Corespondența lui Constantin Noica din anii când am fost împreună cu el și cu mine și răspunsurile noastre.
Am găsit o scrisoare a mea către Noica, când aveam 19-20 de ani, după prima întâlnire cu el, când mi s-a părut că atunci când m-a întrebat ce e cu mine mi s-a părut că nu i-am spus tot și îi spun tot în scrisoarea asta. Dar e o scrisoare, după ce am citit-o, mi s-a făcut rușine. Îmi fac un portret îngrozitor. Nu sunt ce trebuie deloc, în nicio privință.
Vă autoflagelați în acea scrisoare?
Da.
Şi Noica cred că s-a amuzat, nu v-a luat în serios.
Da, mi-a răspuns. Mi-a spus “în primul rând ştii ce mi-a plăcut la tine, când ai intrat pe ușă aveai ceva de premiant”.
Ceea ce așa era. Ați fost întotdeauna un premiant.
E adevărat.
Andrei Pleșu: Nu prea mi-a ieșit să fiu derbedeu
Ați vrut să fiți mai derbedeu, dar nu v-a reușit.
Nu prea mi-a ieşit.
Văd că l-ați iubit mult pe Noica. Ziceți ,,Pentru un asemenea om moartea e confirmarea supremă.”
Da, era activ până în ultima clipă și comunicativ până în ultima clipă, deşi a avut un final greu de dus, fiindcă era cu mari dureri. Fractura de col femural la vârstnici e ceva foarte dureros. Însă și când era pe patul de moarte și cu durere, veneau tot felul de admiratori și, printre medici, îi puneam întrebări ca să mai obțină ceva de la el, filozofic. Și el, săracul, se străduia.
Voiam să vă spun când mi-ați explicat un pic de ce n-ați rămas în străinătate, că poate răspunsul e mult mai simplu. Noica și unchiul care vă învăța franceză, am impresia că de copil, fără să vă dați seama, ați fost îndoctrinat cu ceva care nu vă lăsa niciodată să plecaţi.
Am crescut într-o familie, mai ales în partea de București, în care erau mulți frați ai bunicii mele. Unul dintre ei a făcut pușcărie de două ori, la canal. Era un personaj cu totul special. Altul avusese înainte de război niște proprietăți, mori, comerţ cu cereale, ca și bunicul meu şi i s-a luat tot.
Dinspre mama?
Dinspre tată. Deci dinspre tată aveam familia asta de oameni care au fost bogați, au fost evacuați. Bunicul meu, tata lui tata, făcuse studii de economie la Munchen, era un om foarte cultivat, foarte special. Şi li s-a luat tot. Și bunicul meu a devenit contabil la fabrica de bere din Azuga. Așa și-a terminat cariera profesională.
„Familia mi-a dat niște modele umane cu totul remarcabile„
De la Azuga venea unde avea o casă, la Poiana Țapului, pe jos, pe linia de tren. Dar ceilalți frați, unul din ei n-a vrut să mai facă nimic. Venea la București, erau din Turnu Măgurele toți, și-l auzeam tot timpul umblând în casă și înjurând, înjura regimul. Așa şi-a petrecut ultimii ani de viață. Dar erau alt tip de oameni decât au apărut după aia. Familia mea pe linia asta mi-a dat niște modele umane cu totul remarcabile.
Pe care trebuie să le continuăm, pentru că dumneavoastră spuneți undeva că vă plasați într-o tensiune negativă cu tipul uman de astăzi al societății noastre, tipul uman dominant.
E o schimbare a omului care e, după mine, foarte riscantă. (…) Vreau să adaug că pe lângă familia lui taică-miu, familia lui maică-mea era, dimpotrivă, la un nivel mai jos. Erau din Dudești-Cioplea, din mahalaua Dudeștiului și acolo mă duceam adesea.
Erau români?
Erau români. Bine, eu am o străbunică pe linia mamei care era grecoaică.
Pe partea tatălui Platon și de pe partea mamei Caragiale.
Cam așa. Bună, uite, nu m-am gândit! Dar erau niște oameni simpli, dar foarte cuviincioşi și foarte pitorești. Și am amintiri foarte frumoase cu ei și cu surorile maică-mii. Deci am crescut într-un mediu ambiguu, ca să zic așa. Și după aia, tot drumul Sinaia, Pârscov și București din nou, a însemnat un fel de acumulare de diferențe. Sunt o sumă de diferențe și asta mă face să mă simt de multe ori foarte bine în multe medii.
Andrei Pleșu: „Ceea ce mă caracterizează este un fel de diversitate”
(…) Dintre toate cărțile dumneavoastră, care credeți că o să fie cea mai rezistentă în timp?
Eu însumi n-am o imagine acum, după atâția ani de când le-am scris pe unele din ele, se întâmplă să răsfoiesc câte ceva şi sunt și eu uimit de ce e înăuntru și am o senzație de stupoare tonică să văd că, uite, am funcționat încă destul de binișor și din tinerețe. Aș spune că ceea ce mă caracterizează este un fel de diversitate. Mi-e greu să aleg. N-am scris pe o temă sau pe un domeniu.
Deci Pleşu după Pleşu…
E pestriţ.
Şi epitaful? Ştiți, Ovidiu, ,,Aici zace Ovidiu, cântăreţul iubirilor gingașe, ucis de-al său talent”. Dacă ați putea să alegeți, ce epitaf ați alege?
Mi-aduc aminte că domnul Noica ne-a spus odată ce epitaf și-ar pune el şi era așa: Dulce dăruire, ție, trecătorule.
Sunteți împăcat cu viața dumneavoastră sau sunteți încă frământat și nemulțumit de niște lucruri? De ce aș fi trist şi totuși… sau lăsați-mă, domnilor, în pace, că am făcut tot ce-am putut.
Asta, prima variantă. Şi totuși…