Sunsetless – Ultima extincție de Teodora Vescan este una dintre noutățile anunțate de editura Datagroup pentru Bookfest 2025.
Recunosc că, atunci când am scos volumul din pachetul primit de la editură, alegerea unui titlu bilingv m-a nedumerit. Apoi o întrebare din promovarea cărții – cum ar fi dacă șarpele din Edenul lui Adam și Eva a fost de fapt cel care ne-a salvat și nu cel care ne-a damnat? – m-a făcut să tresar. Și astfel am devenit curioasă.
Deci ce este cu această carte SF & fantasy & distopie?
Până când voi apuca s-o citesc, anaarecarti.ro publică azi un fragment, că poate ți-am trezit și tie nedumeriri și/sau curiozități 😅.
Cum promovează editura romanul Sunsetless – Ultima extincție
Ce s-a întâmplat în Viitor?
O întrebare paradoxală pentru realitatea noastră, dar crucială pentru misiunea Herrei Novak.
Într-o lume care a ajuns muribundă în numele progresului, granița dintre vis și realitate, extraterestru și uman, devine din ce în ce mai subțire.
Pe măsură ce profeții și tiranii se contopesc în aceeași entitate, Herra descoperă adevăruri tulburătoare atât despre sine, cât și despre specia umană, indiferent de numele purtat: Homo Sapiens, Volatilis sau Novus.
Așadar, se naște o altă întrebare paradoxală: cum ar fi dacă șarpele din Edenul lui Adam și Eva a fost de fapt cel care ne-a salvat și nu cel care ne-a damnat?…
❗ Cartea poate fi achiziționată cu reducere la Bookfest 2025.
Sunsetless – Ultima extincție – fragment
Capitolul 4 – Cei din noapte
Cu cât înaintau în peșteră, mintea Herrei era invadată de imaginile văzute zilele trecute: tapițeriile, viziunile,cadavrele. Nu-i venea să creadă că s-a ajuns la teoria ei care era considerată absurdă: revenirea completă a umanității prin involuție și căutare a unui Zeu. Fie că acel zeu este un corp ceresc, soarta sau știința. Umanitatea era, în opinia Herrei, o rasă infantilă, în căutarea eternă a unui părinte care s-o supravegheze și s-o ghideze. Dar ce erau acele creaturi? Un mit sau o realitate? O metaforă a păcatului sau un fenomen inexplicabil? Știa foarte bine că voia să afle prea multe într-un timp foarte scurt.
Cu o lună în urmă nici nu ar fi putut să-și imagineze că meseria ei va mai fi importantă vreodată. Sau că studiul asupra culturilor trecutului o va ajuta în deslușirea viitorului. Putea să vadă istoria desfășurându-se sub ochii ei. Iar în peșteră era mai aproape ca niciodată de originea vieții. Întregul grup se oprește la auzirea unui sunet tulburător de familiar. Luminile lanternelor dansau pe pereți căutând sursa. Jack le atrage atenția:
— Nu cred așa ceva!
Toate luminile se opriră asupra unei stalactite din care picura apă, iar fiecare strop lovea monoton o baltă de apă. Echipa urmărea bălțile care deveneau din ce în ce mai mari și adânci, deci și populate de diverse creaturi aproape microscopice: viermi, mormoloci ale unor mici amfibieni, pești. Ajung în inima peșterii, la marginea unui lac. Peștii, de cea mai mare dimensiune față de ce văzuseră înainte, înotau cu lentoare. Unii dintre ei prindeau crustacee de un alb palid. La mal se încolăceau salamandre, inspirând blazare echipajului. Întreaga microfaună era lipsită de ochi, palid-rozalie spre incoloră, astfel se puteau observa organele fără să fie nevoie de disecții. Pe chipul biologului se citea cu litere mari și bolduite entuziasmul.
— Doamnă. Domnilor. Priviți vremurile primordiale repetându-se.
Herra prinse curaj și îl întrebă pe biolog:
— Dacă istoria se repetă, nu ar trebui să fie și lilieci? Din moment ce este o peșteră, iar străbunicii noștri…
— Depinde în ce etapă evolutivă am ajuns. Cel mai probabil în peștera asta am picat tocmai la trecerea lentă a vieții de la mediul acvatic la cel terestru, o întrerupe neluându-și ochii de la vietăți. Herra auzi o voce feminină care îi spuse îmbietor: Privește în sus. Antropoloaga tresări speriată. Oare halucinațiile auditive erau un efect secundar al ajustării minții în noul corp? Sau al călătoriei conștiinței în timp? Haide, Herra. Știu că vrei. Îi făcu pe plac vocii și privi în sus. Lanterna urmări
aceeași traiectorie ca a ochilor ei. Uită să mai respire când zări prinse de stalactite zeci, dacă nu sute de creaturi similare unor lilieci supradimensionați de diverse culori metalizate. Lumina pâlpâi. Ceilalți sesizară expresia șocată de pe fața ei și îndreptară lumina în sus, spre solzi și aripi. O stalactită de care atârna o creatură era acum goală. Câtorva creaturi le intrase lumina în ochi și clipeau deranjate că au fost trezite din somn.
— Ce dra.., fu întrerupt Yorgos de o forță care s-a izbit de ei și i-a trântit la pământ. Tot ce se mai înțelegea erau focurile de mitralieră urmate de un sunet ce părea combinația dintre sâsâitul unui șarpe și un zbierăt îndurerat. Unul dintre soldați urlă. Făpturile înaripate ridicau oamenii, fie leșinați, fie care se zbăteau, zburând în beznă. Herra se uită în stânga ei la Lien, lingvistul sfrijit care a rămas inconștient. Zări mai în față și cadavrul însângerat al soldatului care urla cu câteva momente în urmă. Capul îi vâjâia, vederea îi era blurată.
Auzea un cor de voci care o interogau: Cine sunteți? Ce sunteți? Ce vreți? Corul de voci amuți când deasupra ei ateriză o entitate foarte înaltă, cu aripi imense, ca de liliac, cu coada asemănătoare reptilelor, însă cu un chip tulburător de uman, cu trăsături masculine. Era acoperită de solzi argintii, iar ochii îi scăpărau a verde aprins, din care se citea inteligența similară cu cea a oamenilor. Se uita fix în ochii ei, iar timpul parcă înghețase în acea clipă. Recunoscu acea privire, însă nu știa de unde. Herra putea să jure în acel moment că inima i se oprise. Se uita la o ființă fascinantă și terifiantă, simultan. Se uita la cea mai mare descoperire a vieții sale, probabil a vieții tuturor, indiferent de domeniul lor. Ce ești? întrebă Herra în gând.
Te-aș putea întreba același lucru, se auzi în mintea ei o voce de bărbat, deși înaripatului nu i se mișcau buzele.
