“Vă rog să-mi îngăduiţi cu tot respectul ca în aceste clipe de adâncă responsabilitate şi în numele Sinodului permanent, al clerului şi credincioşilor să ne îndreptăm un gând de aleasă cinstire şi preţuire către doamna Elena Ceauşescu, om de ştiinţă de renume mondial…,” spunea patriarhul Teoctist la întrevederea pe care a avut-o cu Ceauşescu în 1986.
Pasajul face parte dintr-o stenogramă publicată pentru prima oară de istoricul Lucian Boia în volumul Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe) – Humanitas 2016.
Un alt document, publicat tot în premieră, relatează o discuţie a lui Ceauşescu în 1977, discuţie care începe cu o frază înfiorătoare: “Să ştiţi că dacă demolăm tot Bucureştiul, va fi frumos”.
Conform contributors.ro, ultima carte a lui Lucian Boia va produce, şi ea, la fel ca mai toate cărţile din ultimii ani ale reputatului istoric, destule controverse mai ales din cauza unor teme precum colaborarea B.O.R. cu regimul comunist, industrializarea, modernizarea, pasivitatea populaţiei, perioada post-comunistă.
Lucian Boia descrie comunismul românesc din două perspective: particularităţile “stranii” ale comunismului românesc, adică deosebirile faţă de alte regimuri comuniste şi, doi, repercusiunile şi moştenirile comunismului în lumea prezentului. Centrul de greutate al cărtii este felul în care a trăit societatea româneasca comunismul, cum i s-a adaptat şi cum, din păcate, într-o masură, şi l-a însuşit. Nu este o carte despre doctrine şi idei, ci o relatare despre viaţa românilor în comunism.
“Comunismul a pierdut partida. Comuniştii însă au câştigat-o”
„Comunismul a pierdut partida. Comuniştii însă au câştigat-o. E ca şi cum întreaga poveste a comunismului n-ar fi avut alt rost decât acela de a înlocui o clasă dominantă prin alta.
Nici un experiment comunist – cel puţin în peisajul european – nu a fost atât de «special» şi cu evoluţii atât de neaşteptate şi de «divergente» precum comunismul românesc.
Se va vedea cum ţara cu cei mai puţini comunişti a devenit ţara cu partidul comunist cel mai numeros (în termeni relativi). Cum o societate abia atinsă de ideologia comunistă s-a comunizat în profunzime, până într-atât încât s-a despărţit mai greu de comunism ca oricare alta. Cum, virulent antinaţional într-o primă fază, comunismul a sfârşit prin a deveni ultranaţionalist. Cum s-a inventat în România comunismul dinastic, fără echivalent în Europa şi comparabil (fără a-şi pierde nota de originalitate) doar cu regimul din Coreea de Nord.
Cum România, după ce ani de zile părea a fi societatea care s-a opus cel mai puţin regimului comunist, s-a ridicat împotriva lui Ceauşescu printr-o revoluţie sângeroasă (singura de acest gen în spaţiul comunist) – împotriva lui Ceauşescu, dar nu neapărat şi împotriva alcătuirilor comuniste: într-adevăr, pentru ca paradoxul să fie complet, cea mai violentă revoluţie «anticomunistă» s-a prelungit prin cea mai lentă şi mai incompletă desprindere de comunism!
Toate aceste paradoxuri au o explicaţie. Sau şi-o caută. E ceea ce-şi propune cartea de faţă: dincolo de simpla descriere, o interpretare a fenomenului comunist românesc.“ (Lucian BOIA, Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe) )
