De când am început jobul la anaarecarti.ro, m-am gândit dacă vreodată o să ajungem să publicăm un fragment dintr-o carte semnată Stephen King. Și cum ar fi ca acel fragment să fie dintr-o carte nou-nouță, nemaivăzută și nemaicitită a Regelui.
Sincer, nu am crezut prea mult în șansele de succes ale acestor gânduri nebunești. Pur și simplu, nu am fost convins 100% că horror-ul scris de Stephen King o să prindă la cititorii români și mi s-a părut imposibil să avem parte în România de o lansare în aceeași zi cu cea internațională.
Ei bine, este anul 2025 și editura Nemira mi-a dovedit, IAR!, că m-am înșelat teribil! Stephen King se vinde foarte bine și lansările din România concomitent cu cele internaționale au început să devină un fapt banal.
Dar prea multă vorbărie… Este timpul ca Stephen King să ne arate magia sa prin intermediul acestui fragment din “Să nu clipești”.
Să nu clipești – fragment
Traducere din limba engleză de Ruxandra Toma
Capitolul 1
1
Este aprilie. În orașul supranumit „A doua greșeală de lângă lac“ se topesc ultimele zăpezi.
Din politețe, Izzy Jaynes ciocănește o singură dată în ușa locotenentului și intră fără să aștepte vreun răspuns. Lewis Warwick stă relaxat pe scaun, cu un picior sprijinit pe colțul biroului, cu mâinile pe burtă. Pare că meditează sau visează cu ochii deschiși. Din câte-și dă seama Izzy, chiar așa și este. O vede, își îndreaptă spatele și își pune piciorul înapoi pe podea, că doar acolo-i locul lui.
– Isabelle Jaynes, cea mai bună detectivă din câte există! Bun-venit în bârlogul meu!
– La dispoziția ta.
Nu-l invidiază pentru biroul ăsta, pentru că știe bine cât de multe rahaturi birocratice le presupune un asemenea loc, ca să nu mai vorbim și de creșterea aia insignifiantă a salariului, făcută doar de ochii lumii. Izzy este destul de mulțumită de cămăruța ei modestă de la parter, unde lucrează alături de șapte alți detectivi, printre care și actualul ei partener, Tom Atta. La scaunul lui Warwick râvnește Izzy, nu la biroul lui. Îi place la nebunie scaunul ăsta reglabil și cu spătar înalt, numai bun să-ți aline durerile de coloană. Parcă anume făcut pentru meditație.
– Ce treabă ai cu mine, Lewis?
Locotenentul ia un plic de pe birou și i-l întinde.
– Spune-mi ce părere ai despre asta. Desigur, doar dacă vrei. Nu te oblig. Poți să atingi plicul, probabil că are deja amprentele tuturor – și ale poștașului, și ale lui Evelyn, de la secretariat, și cine știe câte altele. Dar cred că foaia din el ar trebui să fie analizată. Sigur, asta depinde și de ce ai să spui tu.
Numele destinatarului este scris cu majuscule: DETECTIV LEWIS WARWICK. La fel și adresa: COURT PLAZA, 19. Sub oraș, stat și cod poștal, stă scris cu litere și mai mari: INFORMAȚII CONFIDENȚIALE!
– Ce spun eu? Păi, tu ești șeful, șefule.
– Nu-ți pasez responsabilitatea. Este treaba mea și eu o să mă ocup de ea, dar îți respect opiniile.
Plicul a fost deja rupt la un capăt. Pe spatele lui nu este scrisă și adresa expeditorului. Izzy despăturește foaia de hârtie din el și are mare grijă să o țină doar de margini. Textul a fost printat de la un computer.
Pentru: Locotenent Louis Warwick
De la: Bill Wilson
Transmis și către: Comisar-șef Alice Patmore
Părerea mea este că Regula Blackstone ar trebui să aibă consecințe. Eu cred că NEVINOVAȚII trebuie să fie pedepsiți pentru MOARTEA inutilă a altui nevinovat. Oare trebuie ca aceia care i-au provocat moartea să fie omorâți la rândul lor? Eu nu cred asta, pentru că atunci nu vor mai trăi și nu vor mai suferi pentru ce au făcut. Iar asta este valabil și în cazul în care au fost mânați de cele mai bune intenții atunci când au acționat. Trebuie să se gândească la ce au făcut. Trebuie să se căiască amarnic pentru ce au făcut. Are sens? Mie mi se pare că are, chiar foarte mult. Iar asta este suficient.
Voi omorî 13 oameni nevinovați și 1 vinovat. Iar cei care au omorât oameni nevinovați trebuie să sufere.
Acesta este un gest de PENITENȚĂ.
Bill Wilson
– Uau! exclamă Izzy.
Împăturește hârtia cu aceeași grijă și o pune înapoi în plic.
– Clar că tipului ăstuia îi filează mai multe lămpi, nu doar una singură.
– Cu siguranță. Am căutat Regula Blackstone pe Google. Zice că…
– Știu ce zice.
Warwick își pune iarăși piciorul pe birou și duce mâinile la ceafă.
– Sintetizează.
– Mai bine să scape zece vinovați decât să sufere un nevinovat.
Lewis dă din cap.
– Acum, pentru marele premiu al concursului nostru, la care nevinovat crezi tu că se referă țicnitul ăsta care ne-a trimis scrisoarea?
– Dacă ar fi să-mi dau cu presupusul, aș spune că-i vorba despre Alan Duffrey. A fost înjunghiat luna trecută în închisoarea din orașul Big Stone. A murit la infirmerie. Și tipul ăla cu podcastul, Buckeye Brandon, s-a apucat să trăncănească pe tema asta și după aia a apărut și articolul din ziar. Tot despre tipul care a declarat că el i-a înscenat infracțiunea lui Duffrey.
– Cary Tolliver. Fumător înrăit, cancer pancreatic în fază terminală, care a vrut să-și ușureze conștiința. A spus că niciodată nu și-a dorit moartea lui Duffrey.
– Deci, biletul ăsta nu-i de la Tolliver.
– Puțin probabil. E internat la spitalul Kiner Memorial și medicii nu-i mai dau multe zile de trăit.
– Adică mărturisirea asta a lui Tolliver e un fel de încuiat grajdul după ce s-a furat calul, nu?
– Poate că da, poate că nu. Tolliver susține că și-a asumat vina în februarie, la câteva zile după ce a aflat că este pe moarte. Și nu s-a întâmplat nimic. Iar apoi, după ce Duffrey a fost omorât, Tolliver a participat la podcastul lui Buckeye Brandon, zis și „proscrisul undelor radio“. Procurorul Allen spune că minte pentru că vrea să fie băgat în seamă măcar în ultimele clipe ale vieții.
– Tu ce crezi?
– Eu cred că afirmațiile lui Tolliver au oarece noimă. Susține că nu ar fi vrut decât ca Duffrey să stea câțiva ani după gratii. Că adevărata pedeapsă pentru Duffrey ar fi fost să aibă cazier în urma unei condamnări penale.
Izzy știe ce înseamnă asta. Lui Duffrey i s-ar fi interzis să locuiască în sau în preajma zonelor cu copii – locuri de joacă, școli, grădinițe, parcuri. I s-ar fi interzis să comunice prin mesaje cu alți minori în afară de copiii săi. I s-ar fi interzis să dețină reviste porno sau să aibă acces la site-urile porno. Ar fi fost obligat să-l informeze pe ofițerul supraveghetor de orice schimbare a adresei de domiciliu. A te afla pe lista națională a agresorilor sexuali echivalează cu detenția pe viață.
Sigur, presupunând că ai trăi suficient de mult.
Lewis se apleacă peste birou.
– Hai să lăsăm la o parte Regula Blackstone, că tot n-are prea mult sens – cel puțin, așa mi se pare mie. Crezi că ar trebui să ne facem griji în privința lui Wilson ăsta? Ce scrie el aici înseamnă o amenințare sau doar niște aiureli, niște vorbe goale? Ce zici?
– Pot să mă gândesc puțin?
– Sigur. O lăsăm pe mai târziu. Dar ce-ți zice instinctul acum? Știi că rămâne între noi.
Izzy se gândește. Ar putea să-l întrebe pe Lew dacă a discutat și cu doamna comisar Patmore, însă nu așa îi place ei să procedeze.
– Clar că-i nebun, dar nu citează nici din Biblie și nici din Protocoalele înțelepților din Sion. Nu pare a suferi de paranoia și nici că ar crede în teoriile conspirației. Posibil să fie un simplu inadaptat. În caz contrar, chiar trebuie să ne facem griji. Poate că-i un apropiat al lui Duffrey. Din păcate, Duffrey n-a avut nici nevastă și nici copii, ca să mă gândesc că ar fi fost vreo cunoștință de familie.
– Un singuratic, o aprobă Lewis. Allen a făcut mult caz de treaba asta la proces.
Izzy și partenerul ei, Tom, îl cunosc foarte bine pe Doug Allen – unul dintre procurorii comitatului Buckeye. Tom l-a poreclit pe Allen „Hipopotamul cel Lacom“, după numele unui personaj din jocul care le place foarte mult copiilor săi. Adică „lacom după faimă“. Adică „foarte ambițios“. Ceea ce sugerează că este posibil ca Tolliver să fi spus adevărul. Procurorilor ambițioși nu le place să fie înfrânți în sala de judecată.
– Știu că Duffrey nu era însurat, dar avea cumva vreo parteneră?
– Nu. Și nimeni nu știe dacă era homo sau nu. Viața lui intimă era secretă. Strict secretă. Nici măcar un zvon nu s-a auzit. Era ofițer principal de credite la First Lake City Bank. Nu uita că noi doar presupunem că despre Duffrey vorbește tipul ăsta, dar, neavând un nume…
– Ar putea să fie altcineva.
– Ar putea, dar mi se pare puțin probabil. Vreau să-l iei pe Atta și să vă duceți să stați de vorbă cu Cary Tolliver – sigur, dacă mai trăiește. Și să vorbiți cu toți cei despre care știm că l-au cunoscut pe Duffrey – și de la bancă și de oriunde altundeva. Discutați cu avocatul care l-a apărat. Luați de la el lista cu toate cunoștințele lui Duffrey. Precis că o are, dacă și-a făcut treaba așa cum se cuvine.
Izzy zâmbește.
– Mi se pare că mi-ai cerut părerea doar ca să-ți confirmi că ai luat decizia corectă.
– Nu te subaprecia. Am cerut părerea lui Isabelle Jaynes, cea mai bună detectivă din câte există.
– Dacă vrei cea mai bună detectivă din câte există, ar trebui s-o suni pe Holly Gibney. Îți dau eu numărul.
Lewis își dă jos piciorul de pe birou.
– N-am ajuns chiar în halul ăla în care să apelăm la ajutoare din afară. Spune-mi ce părere ai tu.
Izzy bate ușor cu degetele în plic.
– Părerea mea este că tipul ăsta ar putea să fie pe bune. „Nevinovații trebuie să fie pedepsiți pentru moartea inutilă a altui nevinovat“? Sigur, vorbele astea au sens pentru un nebun, dar pentru un om zdravăn la cap? Nu prea cred.
Lewis oftează.
– Ăia cu adevărat periculoși, ăia care sunt și nebuni, și normali totodată, mie ăia îmi dau coșmaruri. Timothy McVeigh a ucis peste o sută cincizeci de oameni în clădirea guvernamentală Alfred Murrah și era perfect sănătos la cap. A spus că micuții care au murit în grădinița din apropiere au fost victime colaterale. Cine să fie mai nevinovat decât un copil mic?
– Deci tu crezi că este adevărat ce scrie acolo.
– Ar putea să fie. Vreau să vă ocupați de asta, tu și Atta. Vedeți dacă moartea lui Duffrey a revoltat pe cineva atât de tare…
– Ori dacă a îndurerat pe cineva atât de tare.
– Ori așa. Găsiți-l pe omul ăla într-atât de furios și de nebun încât să fie capabil de o asemenea amenințare.
– Știi ce mă întreb eu? De ce treisprezece nevinovați și un singur vinovat? Este vorba despre paisprezece persoane, sau vinovatul este unul dintre cei treisprezece?
Lewis clatină din cap.
– Habar n-am. O fi ales numărul ăla la nimereală. E posibil.
– Și mă mai intrigă ceva în legătură cu biletul ăsta. Știi cine a fost Bill Wilson, da?
– Îmi sună vag cunoscut, dar e perfect normal. N-o fi un nume la fel de răspândit ca Joe Smith sau Dick Jones, dar nici Zbigniew Brzezinski nu-i.
– Acel Bill Wilson despre care vorbesc eu a înființat asociația Alcoolicilor Anonimi. Poate tipul nostru se duce la întrunirile lor și s-a gândit să ne vândă pontul ăsta.
– Deci tu crezi că ar vrea să-l prindem?
Izzy ridică din umeri – adică nu-mi dau seama.
– O să trimit scrisorica asta la laboratorul de criminalistică, dar o trimit degeaba. O să ne spună ce știm deja: nu există amprente, a fost scrisă la computer, hârtie obișnuită de imprimantă.
– Să-i faci o poză și să mi-o trimiți pe telefon.
– Bine.
Izzy se ridică de pe scaun. Înainte să iasă, Lewis o întreabă:
– Te-ai înscris în echipă? O să aibă loc meciul.
– Ce meci?
– Nu te face că nu știi. Guns and Hoses. Luna viitoare. Eu o să fiu căpitanul echipei polițiștilor, evident.
– Aha, ăla! N-am avut timp, șefule.
Nici că ar avea vreo intenție să se înscrie.
– Pompierii au câștigat trei meciuri la rând. Și anul ăsta o să ne luăm revanșa, că prea ne-au umilit data trecută. Cum se mai simte Crutchfield cu piciorul?
– Care Crutchfield?
– Emil Crutchfield. A avut un accident de motocicletă și și-a fracturat un picior. Patrulează mai mult în zona de est a orașului.
– Aha, a repetat Izzy, spunându-și: Numai jocuri au în cap băiețeii ăștia.
– Tu n-ai jucat softball? La colegiul ăla unde ai fost?
Izzy începe să râdă.
– Mda, în perioada preistorică.
– Zău că ar trebui să te înscrii. Mai gândește-te!
– O să mă gândesc, răspunde Izzy.
Evident că n-o s-o facă – nici n-o să se gândească, nici n-o să se înscrie.
