“Revelaţia” de Robert Schneider

Titlu: Revelaţia
Autor: Robert Schneider
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor

Vreau banii inapoi!

Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă

Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)

Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea

TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)

Editura: Nemira
Anul apariției: 2009
Traducere: Diana Sălăjanu

Mda, ca să fiu sinceră, n-a fost chiar… o revelaţie.

(Mi-am impus să nu-mi mai încep “recenziile” direct cu concluzia, dar nu m-am putut abţine. Prea era tentant jocul de cuvinte 🙂 , îţi dai seama).

Personajul principal al romanului “Revelaţia” al austriacului Robert Schneider nu este J. S. Bach, cum greşit înţelesesem eu. Ci organistul Kemper care, da, este OBSEDAT de compozitorul german. “Aaaaa, păi, de ce n-ai spus aşa?”, am exclamat când am înţeles ce confuzie făcusem şi mi-am aranjat imediat mai bine perna. Deja interesul meu crescuse.

Kemper a visat toată viaţa să ajungă un respectat specialist în tot ce ţine de Bach. În realitate însă, este desconsiderat de criticii muzicali valoroşi (prea excentric, prea retras, prea… de la ţară), aşa că se mulţumeşte să lucreze ca organist ziua şi să-şi continue studiile sterile noaptea.

O lucrare a lui Bach despre care nimeni nu știa

Dar viaţa aceasta solitară, pe cât de liniştită, pe atât de frustrantă (n-are soţie şi nici copii, iar cu tatăl său legătura e vagă spre inexistentă, mai ales de când bătrânul s-a căsătorit cu fata pe care o iubea… tânărul) e dată complet peste cap de o descoperire colosală. În orga la care el cântă dupa partiturile idolului său, găseşte o lucrare a lui Bach despre a cărei existenţă nimeni n-avea nici cea mai vagă idee.

Neobişnuitele portative ar trebui să-i aducă bietului Kemper recunoaşterea mondială mult dorită. În schimb, îi transformă zilele, dar mai ales nopţile într-un coşmar. Şi aceasta deoarece “Apocalipsa”, lucrarea compusă de Bach în ultimii ani ai vieţii şi care revoluţionează tot ce se ştia despre opera compozitorului, are incredibila putere de a reînvia trecutul şi de a dezvălui viitorul pentru cel care o descifrează.

Pe Kemper îl apucă groaza atunci când vede cum amintirile sale prind viaţă

Iar când trecutul ascunde suficiente secrete întunecate şi dureroase (dispariţia timpurie şi misterioasă a fratelui, moartea mamei, eşecurile amoroase şi profesionale), înţelegi de ce pe Kemper îl apucă groaza atunci când vede cum amintirile sale prind viaţă.

De aceea poate nici nu-şi dă seama imediat că Bach îi întinde astfel peste secole o mână de ajutor ca să-şi vindece sufletul sfâşiat de atâtea răni căpătate în copilărie şi tinereţe. Să se împace cu propriul trecut pentru a înţelege şi primi viitorul care-l aşteaptă.

Torturat de coşmaruri la limita realului, Kemper e decis să se spele pe mâini şi de descoperire, şi de laurii pe care i-ar fi putut primi. E gata să cedeze lucrarea lui Bach unei echipe de experţi care soseşte în oraş pentru a analiza starea în care se află orga la care, cu mult înaintea lui Kemper, cântase Bach însuşi.

O va face? Pardon, dar la întrebarea aceasta nu voi răspunde 🙂 , oprindu-mă aici cu dezvăluirile despre subiectul romanului.

Un anume tip de umor după care eu nu mă dau deloc în vânt

La prima vedere, am crezut că am de-a face cu un thriller mai neobişnuit, cu o uşoară tentă satirică. Şi aceasta chiar dacă te confrunţi cu o adevărată avalanşă de termeni de specialitate care vor face (probabil) deliciul iubitorilor muzicii clasice, mai ales că Robert Schneider este un cunoscător al domeniului. Dar care mie nu mi-au spus mare lucru.

Însă nu ar fi fost atât de deranjant, dacă tot ce ţi-am povestit până acum nu ar fi combinat cu un anume tip de umor după care, recunosc, eu nu mă dau deloc în vânt. Kemper e plin de stângăcii, e timid şi pudic în faţa femeilor, complexat şi fricos când are de-a face cu tatăl său. Împiedicat şi introvertit când se află în societate, chiar dacă vorbim de o banală ieşire la restaurant. Iar mie situaţiile tragi-comice pe care le provoacă m-au dus cu gândul la… Charlie Chaplin care n-a reuşit niciodată să mă facă nici măcar să zâmbesc. Din contră, îmi amintesc că nu ştiam cum să-mi ascund lacrimile din ochi când cei de jurul meu râdeau la “poantele” lui.

“Revelaţia” nu este despre Bach… din păcate

Când exasperată de impotenţa sufletească a lui Kemper, când plină de milă pentru felul în care e forţat să se autoexcludă din propria-i familie, care nu-i înţelege înclinaţiile muzicale, dar şi din societate, de la un anumit moment încolo al cărţii am început să regret că Schneider nu l-a ales pe Bach drept personaj principal, în jurul căruia să-şi construiască romanul.

De parcă mi-ar fi ghicit oful, scriitorul mi-a prilejuit totuşi întâlnirea cu compozitorul chiar în ultimul capitol. Atunci ţi se explică şi misterul partiturii, şi cum a ajuns aceasta să fie ascunsă în orga la care în viitor avea să cânte Kemper.

Concluzionând…

După ce m-am supus acestui experiment literar, rămân la părerea mea despre cărţile cu subiecte… specializate. Dacă nu te atrage domeniul (în cazul de faţă muzica clasică), riscul să te plictiseşti când ai un astfel de volum în mâini e atât de mare, încât, sincer, te sfătuiesc să-ţi îndrepţi atenţia spre alte titluri.

(P.S. Prin urmare, voi restitui cartea proprietarului 🙂 )

Ce-am scris când am început să citesc “Revelaţia” de Robert Schneider

Întotdeauna am avut o problemă când le-am vorbit celor din jurul meu despre cărţi care au în centru un tablou celebru sau viaţa unui pictor. De ce? Simplu, dacă pictura nu e chiar pasiunea ta, atunci sigur nu-mi vei înţelege reacţia când un astfel de titlu mă entuziasmează. Şi tocmai ca să reduc numărul ulterior de înjurături, nu uit niciodată să arunc cel puţin un avertisment în acest sens când “recenzez” un volum de gen.

Numai că acum mă aflu de partea cealaltă a baricadei, ca să zic aşa. Pentru că am în mâini o carte despre J.S. Bach… Iar singurele mele intersectări mai serioase cu muzica clasică constau într-un an de pian (acum nici nu-mi mai aduc aminte câţi ani) şi CD-urile pe care le foloseşte profesoara de balet în timpul orelor noastre de studii.

Şi atunci, de ce mă încumet să mă apuc de “Revelaţia” lui Robert Schneider, un scriitor de care n-am auzit niciodată? În primul rând, tocmai ca să văd cum e în tabăra cititorilor care se aventurează într-o carte cu al cărei subiect nu au vreo afinitate ieşită din comun.

Cartea CITITĂ DE MINE nu mai pleacă din casă 🙂

În al doilea rând, romanul nu-mi aparţine. Mi l-a întins într-o zi din senin un prieten. “Cred că o să-ţi placă. Şi dacă am dreptate, ţi-l dăruiesc, nu trebuie să mi-l restitui”, m-a liniştit el. Pentru că, ţăcănită cum sunt, atunci când citesc o carte luată cu împrumut şi e de minimum 4 stele, îmi pare rău, dar eu înapoi n-o mai dau. Trebuie să stea la mine în bibliotecă!

(Bine, ca să nu mă înjure fostul proprietar, mă dau peste cap şi tot fac rost de alta pentru el. Dar cartea CITITĂ DE MINE nu mai pleacă din casă 🙂 , să fie clar.)

Prin urmare, în faţa unei astfel de oferte, am descoperit că mi-au dispărut brusc din vocabular toate cuvintele care ar putea exprima un refuz politicos.

(Până la “recenzie” se întorc ele.)