Răsăritul în ziua extragerii, cea mai recentă carte din seria Jocurile Foamei, a avut parte de o lansare spectaculoasă, simultan în 30 de țări, inclusiv în România.
Până în acest moment eu una m-am întâlnit cu lumea distopică a lui Suzanne Collins doar în… ecranizările care s-au făcut după celebra ei serie (și care mi-au plăcut la nebunie). Poate de aceea le-am și considerat de ajuns, astfel încât prin apropierea cărților nici că am mai simțit nevoia să mă aflu.
Repet, până în acest moment 😄.
Căci toată nebunia creată în jurul apariției la editura Nemira a cărții Răsăritul în ziua extragerii m-a facut să mor de curiozitate. Primul pas: am cerut editurii un fragment pe care azi îl publicăm în premieră și în exclusivitate. Asta ca să ne facem o idée, dacă și tu te afli în aceeași situatie ca mine și nu ai citit până acum Jocurile Foamei.
Căci, dacă le-ai citit, cred că deja ai terminat și Răsăritul în ziua extragerii 😄!
Ce se întâmplă în Răsăritul în ziua extragerii
„Răsăritul în ziua extragerii” se întoarce în Panem cu 24 de ani înainte de evenimentele din primul volum.
În zorii celei de-a cincizecea ediții a Jocurilor Foamei, frica se strecoară în fiecare district din Panem. Anul acesta, în onoarea Jubileului Pacificării, de două ori mai mulți tineri vor fi smulși din casele lor pentru a deveni tributuri.
În Districtul 12, Haymich Abernathy încearcă să nu se gândească prea mult la șansele lui. Tot ce își dorește este să supraviețuiască zilei și să fie alături de fata pe care o iubește.
Dar când numele lui este strigat, simte că lumea i se prăbușește. Este smuls de lângă familie și de lângă iubita lui, aruncat în mașinăria nemiloasă a Capitoliului alături de celelalte trei tributuri din Districtul 12: o prietenă apropiată, aproape ca o soră pentru el, un parior compulsiv și cea mai snoabă fată din oraș.
Odată ce Jocurile încep, Haymich înțelege că îi este menit să piardă. Totuși, undeva adânc în el, o flacără se aprinde. Una care îl împinge să lupte. Și lupta lui ar putea răsuna dincolo de arena sângeroasă, dincolo de orice ar fi crezut posibil.
Răsăritul în ziua extragerii – fragment
Traducere din limba engleză de Ana-Veronica MIRCEA
(…)
Ecranele se întunecă pentru o clipă, apoi reapare steagul. E clar că nu vor ca tot restul țării să fie martor la tulburarea ordinii din Districtul 12.
Piața se revarsă când o serie de oameni reușesc să ajungă pe străzile laterale și unii se grăbesc să-l ajute pe Woodbine, deși nimic nu-l mai poate ajuta. Apărătorii Păcii continuă să tragă, mai ales ca avertisment, dar nimerind câțiva ghinioniști de pe margini. Eu nu știu încotro s-o apuc. Să-i caut pe Sid și pe mama? S-o scot pe Lenore Dove din piață? Să fug pur și simplu, căutându-mi adăpost?
— Cine-a făcut asta? Cine-a făcut asta? întreabă Drusilla.
Un Apărător al Păcii tânăr și năucit e împins spre marginea acoperișului Clădirii Justiției.
— Imbecilule! îl ocărăște Drusilla, de jos. Nu puteai s-aștepți până ajungea pe alee? Uită-te la harababura asta!
E într-adevăr harababură. Îi zăresc pe mama și pe Sid la marginea mulțimii și fac un pas către ei când o voce bărbătească, aspră, tună din sistemul acustic:
— La pământ! Toată lumea la pământ! Imediat!
Cad din reflex în genunchi și intru în poziție – mâinile încleștate la ceafă, fruntea lipită de caldarâmul plin de funingine al pieței. Cu coada ochiului, văd că aproape toată lumea din jur face același lucru, însă Otho Mellark, un nătărău cât toate zilele, ai cărui părinți sunt proprietarii brutăriei, pare năucit. Mâinile cărnoase i se bălăngănesc necontrolate pe lângă trup și picioarele i se târșâie înainte și înapoi, și pe urmă observ că are părul împroșcat cu sângele cuiva.
Burdock îi trage din toate puterile un pumn în scobitura genunchiului și e de-ajuns ca să-l trântească, scoțându-l din bătaia armelor.
Nedecuplat, microfonul face vocea Drusillei să răsune în toată piața când țipă la echipa ei.
— Mai avem cinci minute! O amânare de cinci minute, și apoi va trebuie să terminăm chestia asta în direct! Scăpați de cei mânjiți de sânge!
Pentru prima oară îmi dau seama că, atunci când se transmite extragerea în direct, nu e în direct cu adevărat. Emisiunea e difuzată cu o întârziere de cinci minute, pentru cazul în care se întâmplă ceva similar cu ceea ce s-a petrecut aici.
Cizmele Apărătorilor Păcii tropăie printre spectatori când îi înșfacă pe toți cei murdari de sânge, inclusiv pe Otho, și îi împing în magazinele din jur ca să-i ascundă.
— Avem nevoie de alt băiat! N-avem ce face cu mortul! spune Drusilla, coborând treptele către piață cu zgomot înfundat.
Se aude un bocet strident, urmat de ordine lătrate de Apărătorii Păcii. Pe urmă aud vocea Lenorei Dove și capul mi se saltă de parcă mi-ar fi scăpat de sub control. Încearcă s-o ajute pe mama lui Woodbine, ale cărei degete sunt încleștate pe mâna lui, în timp ce doi Apărători ai Păcii încearcă să-l scoată din piață. Lenore Dove trage de brațul unuia din ei, implorându-i s-o lase pe mama mortului cu el, doar s-o mai lase să-l privească încă un minut. Dar nu pare că ei au la dispoziție un minut.
Asta n-o să se termine bine. Oare ar trebui să mă duc acolo? S-o trag pe Lenore Dove deoparte? Sau n-aș reuși decât să înrăutățesc lucrurile? Am senzația că mi s-au lipit genunchii de pământ.
— Care e problema? aud vocea Drusillei. Scoateți cadavrul ăla din piață!
O echipă de alți patru Apărători ai Păcii se îndreaptă într-acolo.
Auzind că Woodbine e numit „cadavru“, mama lui își iese din fire. Începe să țipe ascuțit și își azvârle brațele în jurul pieptului lui, încercând să-l tragă din mâinile soldaților. Lenore Dove i se alătură, îl prinde pe Woodbine de picioare ca s-o ajute să-l elibereze.
Mama o să mă burdușească fiindcă mă amestec, dar pur și simplu nu pot sta prosternat în vreme ce Lenore Dove e în pericol.
Mă salt în picioare și alerg spre ea, sperând c-o pot face să-i dea drumul lui Woodbine. Îl zăresc pe unul dintre Apărătorii Păcii care se apropie ridicându-și pușca, gata s-o pocnească.
— Opriți-vă!
Sar în fața ei, apărând-o, exact la timp ca să primesc lovitura patului de pușcă în tâmplă. Durerea îmi explodează în cap, zigzaguri luminoase îmi întretaie imaginea din fața ochilor. Nici măcar nu apuc să mă prăbușesc înainte ca mâini de fier să mă înșface de partea de sus a brațelor și să mă poarte târâș, cu nasul la doar câțiva centimetri de pietrele pavajului. Sunt azvârlit cu fața în jos înaintea unei perechi de cizme galbene. Vârful uneia îmi saltă bărbia, apoi o lasă să cadă iar, izbindu-se de caldarâm.
— Ei, cred că tocmai am găsit înlocuitorul.
Lenore Dove e în spatele meu, implorând.
— Nu-l luați pe el, n-a fost vina lui! A fost vina mea! Pedepsiți-mă pe mine!
— Oh, se poate s-o împușcați pe fata asta? spune Drusilla.
Un Apărător al Păcii din apropiere își îndreaptă pușca spre Lenore Dove și Drusilla pufnește, exasperată:
— Nu aici! Avem destul sânge de curățat. Găsește un loc retras, ești în stare?
Când soldatul face un pas spre Lenore Dove, apare un tip în salopetă roz și îi pune mâna pe umăr.
— Așteaptă. Drusilla, mi-ar plăcea s-o păstrez pentru un rămas-bun înlăcrimat. Publicul devorează așa ceva și, după cum ne-ai spus întotdeauna, e o provocare să-i facem măcar să observe că 12le există.
— Bine, Plutarch. Mi-e totuna. Doar ridică-i pe ceilalți. Sus! Săltați-vă în picioare, porci din district!
În timp ce sunt ridicat, observ că Drusilla are o biciușcă prinsă în lateralul unei cizme și mă-ntreb dacă e doar decorativă. Răsuflarea ei cu iz de pește împuțit mă izbește în față.
— Joacă-ți rolul cum trebuie, sau te-mpușc cu mâna mea!
— Haymitch! o aud pe Lenore Dove strigând.
Dau să-i răspund, dar Drusilla îmi strânge fața între degetele ei lungi.
— Și ea poate să privească totul.
Plutarch îi face semn cuiva din echipă.
— Pune o cameră pe fata asta, se poate, Cassia?
Apoi merge în urma Drusillei.
— Știi, i-am filmat pe Apărătorii Păcii ținând mulțimea sub control. Ar putea fi o ocazie să ilustrăm ideea „Fără Apărătorii Păcii nu e Pace“.
— N-am timp, Plutarch! Abia dacă e timp să refac statuquoul! Duceți-l pe primul băiat… Cum îl cheamă?
— Wyatt Callow, răspunde Plutarch.
— Duceți-l pe Wyatt Callow înapoi, în țarc. Drusilla se bate cu palma pe frunte: Ba nu! Cade o clipă de gânduri: Ba da! O să-i strig pe amândoi. O să fie mai lin.
— Asta o să te coste încă treizeci de secunde.
— Atunci să trecem la treabă. Arată cu degetul spre mine: Cum te cheamă?
Propriul nume îmi sună străin când mi se desprinde de pe buze.
— Haymitch Abernathy.
— Haymitch Abernanny, repetă ea.
— Haymitch Abernathy, o corectez eu.
Ea se întoarce spre Plutarch, iritată:
— E prea lung!
El scrie ceva pe clipboardul lui și rupe o fâșie de hârtie. Drusilla o ia și citește.
— Wyatt Callow și Haymitch… Aber… nathy. Wyatt Callow și Haymitch Abernathy.
— De-asta ești tu profesionista! zice Plutarch. Mai bine reiați locul. Lui îi găsesc eu unul.
În timp ce Drusilla urcă în grabă treptele, mă prinde de umăr și îmi șoptește:
— Nu fi prost, băiete! Ea te ucide c-un pocnet din degete, dacă dai iar totul peste cap.
Nu știu dacă am auzit bine, dacă s-a referit chiar la „pocnet din degete“ sau c-o să mă pocnească o moarte mai mult decât oribilă. Oricum, nu vreau să fiu ucis prin pocnire.
Plutarch mă conduce într-un loc din apropierea scenei.
— Așa e bine. Rămâi aici și, când îți strigă Drusilla numele, urci calm pe scenă. OK?
Încerc să dau din cap. Îmi zvâcnește țeasta și gândurile mi se zvârcolesc ca niște pietre într-o cutie de tablă. Ce s-a întâmplat adineauri? Ce se întâmplă acum? Undeva, în lăuntrul meu, știu. Sunt tribut în Jocurile Foamei. Peste câteva zile o să mor în arenă. Știu toate astea, dar e ca și cum i s-ar întâmpla altcuiva, cuiva privit de mine din depărtare.
Publicul rămas în piață s-a ridicat în picioare, dar nu și-a regăsit calmul. Toți schimbă șoapte grăbite cu vecinii lor, încercând să priceapă ce se întâmplă.
— Intrăm în direct în treizeci de secunde, anunță cineva în difuzoare. Douăzeci și nouă, douăzeci și opt, douăzeci și șapte…
— Liniște! zbiară Drusilla către mulțime în timp ce cineva care se ocupă de machiaj îi pudrează fața transpirată. Țineți-vă gura, sau vă ucid până la unul!
Parcă vrând să-i întărească spusele, un Apărător al Păcii de lângă ea trage o salvă în aer, iar aeronava trece chiar pe deasupra pieței.
Liniștea se așterne repede și îmi aud sângele zvâcnind în urechi. Mă simt îmboldit să fug, la fel ca Woodbine, dar mi-aduc aminte cum îi atârnau creierii ieșiți din țeastă.
— … zece, nouă, opt…
Pe scenă, toată lumea și-a reluat locul de dinaintea împușcăturii: Louella și Maysilee, Apărătorii Păcii și Drusilla, care rupe în două, cu iuțeală, bucata de hârtie primită de la Plutarch și așază bucățile pe mormanul din cupa de sticlă.
Întind mâna spre Burdock și Blair ca să-mi păstrez echilibrul, dar ei, firește, nu sunt aici. Sunt doar doi copii mai mici, care-mi lasă în jur loc din belșug.
— … trei, doi, unu și gata, suntem în direct.
Drusilla se preface că extrage un nume.
— Și primul domn care le va însoți pe domnișoare este… Wyatt Callow!
Într-un soi de reluare stranie, îl privesc pe Wyatt, la fel de impasibil ca mai înainte, trecând pe lângă mine și ocupându-și supus locul pe scenă.
Mâna Drusillei planează deasupra cupei, apoi ia o bucată de hârtie cu o precizie chirurgicală.
— Iar al doilea băiat al nostru va fi… Haymitch Abernathy!
Rămân neclintit, pentru cazul în care visez urât și sunt pe punctul de a mă trezi în patul meu. Totul e aiurea. Cu câteva minute în urmă scăpasem de soarta asta. Mă îndreptam spre casă, apoi aveam să merg în pădure, fiind în siguranță pentru încă un an.
— Haymitch? repetă Drusilla, uitându-se drept la mine.
Fața mea umple ecranul de deasupra scenei. Picioarele mi se pun în mișcare. Pe urmă imaginea mea e înlocuită de a Lenorei Dove, cu mâna apăsată peste buze. Nu plânge, așa că Plutarch n-o să-și aibă scena de rămas-bun înlăcrimat. Nu oferită de ea și nici de mine. Nu se vor folosi de lacrimile noastre ca să se distreze.
— Doamnelor și domnilor, urați-le tributurilor din Districtul 12, într-un glas cu mine, bun venit la a Cincizecea Ediție a Jocurilor Foamei! Drusilla ne salută. Și fie sorții ÎNTOTDEAUNA de partea voastră!
Începe să bată din palme și aud în difuzoare un public imens urmându-i exemplul, deși în 12 nu văd decât o mână de oameni aplaudând.
O descopăr pe Lenore Dove în mulțime și ne privim în ochi, cu disperarea cuprinzându-ne. Pentru o clipă, orice altceva se îndepărtează și nu mai suntem decât noi doi. Ea își lasă mâna în jos și și-o apasă pe inimă, iar buzele ei mimează cuvintele în tăcere.
Te iubesc din răsputeri!
Îi răspund în același fel.
Și eu pe tine!
Salvele de tun rup vraja. Plouă cu confetti peste mine, pe scenă, în întreaga piață. O pierd din vedere printre bucățelele de hârtie sclipitoare.
Drusilla își deschide larg brațele.
— Un Al Doilea Jubileu al Pacificării fericit tuturor!
— Și am ieșit din emisie, spune vocea din difuzoare.
Transmisia s-a mutat la extragerea din Districtul 11. Aplauzele la cutie încetează și Drusilla lasă să-i scape un geamăt, prăbușindu-se spectaculos pe podea.
Echipa de la Capitoliu TV ovaționează zgomotos când Plutarch apare din lateralul scenei, strigând:
— Genial! Bravo tuturor! Absolut fără nicio întrerupere vizibilă, Drusilla!
Drusilla își revine și-și scoate pălăria narcisă, trăgând-o brusc de curelușa de sub bărbie.
— Chiar n-am idee cum mi-a reușit asta. Își extrage dintr-o cizmă un pachet de țigări și își aprinde una, scoțând fum pe nas ca dintr-un horn. Ei, e o poveste extraordinară pentru dineuri!
Unul dintre asistenții de emisie apare cu o tavă cu pahare umplute cu un lichid de culoare deschisă. Îmi oferă, din întâmplare, și mie unul.
— Șampanie?
Apoi își dă seama că a făcut o greșeală.
— Hopa! Nu și pentru copii!
Drusilla înșfacă un pahar și observă că oamenii din Districtul 12 stau tăcuți și mizerabili sub ultimele fărâme de confetti purtate de vânt ca să cadă asupra lor.
— Ei, la ce se holbează ăștia? Animale împuțite! Plecați acasă! Toți! Scoateți-i de aici, îi spune unui Apărător al Păcii, înainte să mi se impregneze mirosul lor în păr. Își adulmecă o șuviță și se strâmbă: Prea târziu.
Apărătorul Păcii dă un semnal și soldații încep să împingă mulțimea, îndepărtând-o de scenă. Îi văd pe Burdock și pe Blair opunând rezistență, dar, în cea mai mare parte, oamenii se năpustesc pe străzile din jur, prea fericiți că au scăpat de chinul extragerii, să dea fuga acasă, să-și îmbrățișeze copiii și, dacă sunt clienții lui Hattie, să se îmbete zdravăn.
Când văd că un Apărător al Păcii o reține pe Lenore Dove, intru în panică. De ce n-am intervenit mai curând? De ce am așteptat până când, nemaiavând de ales, l-am provocat pe soldatul ăla? Mi-a fost frică? M-am simțit confuz? Sau doar neputincios în fața uniformelor albe? Acum suntem pierduți amândoi. Apărătorul Păcii se pregătește să-i pună cătușe când Clerk Carmine și Tam Amber dau buzna în piață. Vorbesc cu el, repede și cu voce scăzută, și cred că niște bani trec dintr-o mână în alta. Spre ușurarea mea, Apărătorul Păcii se uită în jur, o eliberează pe Lenore Dove și pleacă. Ea dă să se îndrepte spre mine, dar unchii ei o îmbrâncesc pe o stradă laterală.
Nenorocoasele rude ale tributurilor de anul ăsta rămân locului.
Domnul Donner urcă în fugă pe scenă, cu un teanc de bancnote în mână, sperând s-o elibereze cumva pe Maysilee în schimbul lor, pe când soția lui și Merrilee se strâng în brațe în apropierea intrării în propriul magazin.
— Tată, nu! strigă Maysilee, dar el continuă să-și fluture banii în fața tuturor.
Se mai află acolo și un grup alcătuit din ceea ce cred eu că sunt membrii familiei Callow, în care o femeie plânge isteric, iar bărbații ajung să se lovească.
— Tu ai cobit! se acuză unul pe altul. Tu ești de vină!
Vecinii noștri din familia McCoy o strâng în brațe pe mama, care abia se mai ține pe picioare. Sid atârnă de mâna ei, trăgând-o după el și strigând:
— Haymitch! Haymitch!
Mi-e deja atât de dor de casă, încât simt că mor! Știu că trebuie să fiu puternic, dar când îi văd astfel sunt dărâmat. Cum se vor descurca fără mine?
Acum ar trebui să urmeze intrarea tributurilor în Clădirea Justiției, pentru a-și lua un ultim rămas-bun de la familie și de la prieteni. Am făcut asta o dată. Mama și tata m-au luat cu ei când a fost extras numele lui Sarshee Whitcomb, fiica bătrânului șef de echipă al tatei. Rămăsese orfană chiar în acel an, când tatăl ei, Lyle, murise de plămân negru. Mama le-a spus Apărătorilor Păcii că suntem rude și am fost conduși într-un salonaș cu o grămadă de mobilă zgâriată, care avea mare nevoie să fie ștearsă de praf. Cred că am fost singurii ei vizitatori.
Știu că ar trebui să aștept momentul oficial al întâlnirii de rămas-bun, dar singurul lucru care contează acum e să-i îmbrățișez pe mama și pe Sid. Profit de agitația stârnită de domnul Donner și de Maysilee, mă duc la marginea scenei și mă ghemuiesc, cu mâinile întinse către ei, care aleargă spre mine.
— Nici vorbă de așa ceva! Sunt tras cu brutalitate înapoi de un Apărător al Păcii, pe când Drusilla adaugă: Fără vizite de rămas-bun pentru ăștia! E un privilegiu pe care l-au pierdut după purtarea lor scandaloasă de azi. Duceți-i direct în tren și să plecăm din împuțiciunea asta.
Doi Apărători ai Păcii îl azvârlă de pe scenă pe domnul Donner. În cădere, bancnotele scapă din strânsoarea mâinii lui și plutesc lin înainte de a se amesteca printre confetti de pe caldarâm. Pe urmă Apărătorii Păcii scot la vedere niște cătușe.
Louella s-a ținut bine până acum, dar în clipa asta se uită la mine cu ochii măriți de spaimă. Îmi pun mâna pe umărul ei ca s-o liniștesc, însă, când metalul rece îi atinge pielea, lasă să-i scape un mic scheunat, de pui de animal prins în capcană. La auzul sunetului, familiile noastre se năpustesc spre scenă, dorindu-și cu disperare să ne recapete.
Apărătorii Păcii îi opresc în timp ce intervine Plutarch.
— Drusilla, nu vreau să fiu o pacoste, dar chiar stau prost în privința scurtmetrajelor cu reacții pentru difuzarea în reluare. N-aș putea să înscenez câteva?
— Dacă trebuie neapărat. Dar, dacă nu ești în tren peste cincisprezece minute, n-ai decât să te-ntorci acasă pe jos, răspunde Drusilla.
— Îți rămân dator!
Plutarch ne studiază în grabă familiile și arată spre mine și spre Louella.
— Lăsați-mi-i pe ăsta și pe asta.
Apărătorii Păcii îi conduc pe Maysilee și pe Wyatt în Clădirea Justiției, alungându-le cu bastoane de cauciuc rudele care încearcă să-i urmeze. Merrilee reușește cumva să se strecoare pe lângă ei și, pentru câteva clipe, gemenele Donner devin una, fiecare cu brațele înlănțuite în jurul gâtului celeilalte și cu frunțile și nasurile strâns lipite. O imagine în oglindă pe care Apărătorii Păcii o rup în două. Îl văd pe Wyatt aruncând, înainte de a trece dincolo de ușă, o ultimă privire către isterica femeie Callow.
Louella și cu mine ne grăbim către ai noștri, dar Plutarch ne întrerupe:
— Haideți să luăm cadrele.
Echipa mătură confetti dintr-o zonă din fața magazinelor. Un cameraman își ocupă locul în vreme ce Plutarch îi aranjează pe părinții Louellei și pe frații și surorile ei, șase la număr, în fața brutăriei.
— O clipă, numele voastre au fost la extragere, ieșiți din cadru.
Doi dintre copii se retrag din raza vizuală a camerei.
— Bine, spune el. Foarte frumos! Acum nu trebuie decât să reacționați exact la fel ca în clipa în care ați auzit numele Louellei. Trei, doi, unu, motor!
Familia McCoy se holbează la el, amorțită.
— Tăiați! Plutarch traversează piața către rudele fetei. Scuze! E evident că nu v-am explicat clar. Când ați auzit că Louella merge la Jocurile Foamei, ați avut un șoc puternic, nu-i așa? „O, nu!“ Probabil ați icnit sau i-ați strigat numele din toate puterile. Oricum, ați făcut ceva. Și acum am nevoie să faceți același lucru pentru camera de filmat. OK?
Se retrage.
— Așadar, trei, doi, unu, motor!
Dacă se schimbă ceva, fețele familiei McCoy sunt și mai împietrite decât înainte. Nu sunt nedumeriți; refuză întru totul să-i ofere Capitoliului un spectacol.
— Tăiați! Plutarch se freacă la ochi și oftează. Duceți fata în tren.
Apărătorii Păcii o conduc grăbiți pe Louella în Clădirea Justiției și familia ei își pierde, în cele din urmă, stăpânirea de sine, strigându-i cu durere numele. Plutarch îi face semn echipei să filmeze reacția. Când își dau seama că le-a înregistrat suferința, membrii familiei McCoy se înfurie, dar Apărătorii Păcii îi scot cu forța din piață.
Plutarch se întoarce spre mama și spre Sid.
— Ascultați-mă, știu că nu vă e ușor, dar cred că ne putem ajuta unii pe alții. Dacă îmi oferiți o reacție filmată utilizabilă, vă pot lăsa un minut cu Haymitch. Ne-am înțeles?
Văd ochii lui Sid zvâcnind spre cer, de unde se aude bubuitul gros al unui tunet, părând un avertisment. Mă uit la fața palidă a mamei, la buzele tremurătoare ale fratelui meu. Cuvintele mi se revarsă din gură nepoftite.
— N-o face, mamă!
Însă ea nu mă ia în seamă și i se adresează lui Plutarch:
— Ba da, o s-o fac. O s-o facem amândoi, dacă ne lași să-l mai îmbrățișăm o dată.
— De acord.
Plutarch îi așază unul lângă altul, dar mama trece în spatele lui Sid și îl cuprinde cu brațele.
— Frumos! Îmi place! Bun, deci suntem în plină extragere, Drusilla scoate numele băieților. Tocmai a spus: „Haymitch Abernathy“. Și trei, doi, unu, motor!
Mama icnește și Sid, nedumerit, așa cum probabil a fost și în momentul respectiv, își întinde gâtul ca să-și întoarcă fața spre ea.
— Tăiați! A fost grozav! Mai putem încerca o dată, pentru ca, de data asta, să icnești mai tare? Bun, trei, doi, unu…
Însă nu e doar o singură dată. Plutarch cere întruna reacții mai spectaculoase:
— Strigă-l cât poți de tare! Ascundeți fața în rochia ei! N-ai putea izbucni în lacrimi?
Până la urmă, Sid plânge de-adevăratelea și mama pare gata să leșine.
— Încetează! izbucnesc eu. Ajunge! Ai filmat îndeajuns.
Aparatul de emisie-recepție prins de centura lui pârâie și aud vocea impacientată a Drusillei.
— Unde ești, Plutarch?
— Tocmai strângeam aparatura. Vin în cinci minute.
Le face semn mamei și lui Sid să se apropie de mine și ei mi se reped în brațe.
— Aveți două minute.
Îi strivesc la pieptul meu pentru ceea ce știu că e o ultimă îmbrățișare. Dar timpul se scurge, irosindu-se, și noi suntem o familie care nu irosește nimic.
— Luați astea.
Îmi golesc buzunarele în mâinile lor: banii și alunele într-ale mamei, briceagul și punga albă cu jeleuri într-ale lui Sid. Le las moștenire rămășițele vieții mele din 12.
Sid ridică jeleurile.
— Pentru Lenore Dove?
— Da, ai grijă să le primească, OK?
Vocea lui e răgușită de lacrimi, dar hotărâtă.
— Le va primi.
— Știu. Pentru că întotdeauna mă pot baza pe tine.
Îngenunchez în fața frățiorului meu și îmi întind mâneca, așa cum făceam când era micuț, ca să-și poată șterge nasul cu ea.
— Tu ești acum bărbatul în casă. Dacă ai fi fost un alt puștan, mi-aș fi făcut griji, dar știu că tu poți face față.
Sid începe să clatine din cap.
— Ești de două ori mai isteț decât mine și de zece ori mai curajos. Ești în stare să te descurci. OK? OK?
El dă din cap și eu îi ciufulesc părul. Pe urmă mă ridic și o îmbrățișez pe mama.
— Și tu poți, mamă.
— Te iubesc, băiatul meu! șoptește ea.
— Și eu te iubesc! îi spun.
Prin bâzâitul din aparatul de emisie-recepție al lui Plutarch, aud iarăși vocea impacientată a Drusillei.
— Plutarch! Să nu crezi că n-o să plec fără tine!
— Trebuie să mergem, oameni buni, zice Plutarch. Drusilla nu stă s-aștepte pe nimeni.
Apărătorii Păcii vin să ne despartă, dar mama și Sid se țin strâns de mine.
— Îți aduci aminte ce i-a spus tatăl tău fetei lui Whitcomb? mă întreabă mama, cu imperiozitate. E încă valabil.
Îmi revin în minte Clădirea Justiției, copila cu ochii în lacrimi și mirosul grețos de flori în descompunere îmbibat în aerul din încăpere. Tata vorbește cu fata, îi spune:
— Nu-i lăsa să se folosească de tine, Sarshee. Nu…
— Plutarch! zbiară Drusilla. Plutarch Heavensbee!
Apărătorii Păcii ne despart cu brutalitate. Sunt luat pe sus, în vreme ce Sid imploră:
— Vă rog, nu-l luați pe fratele meu! Vă rog, nul- luați! Avem nevoie de el!
Nu mă pot abține; ar trebui să dau un bun exemplu, dar mă zbat, încercând să mă eliberez.
— E OK, Sid! O să fie…
Un șoc electric îmi zguduie trupul și îmi pierd toată vlaga. Îmi pot privi călcâiele ghetelor tresăltând în susul treptelor, pe covoarele din Clădirea Justiției, prin pietrișul aleii din spatele ei. În mașină, îi las să-mi pună cătușe fără să mă împotrivesc. Am mintea încețoșată, dar nu vreau să mai primesc încă un șoc. Nesigur pe picioare, urc pe treptele metalice ale trenului, unde sunt azvârlit într-un compartiment cu o singură fereastră cu gratii. Îmi lipesc fața de sticlă, dar nu e nimic de văzut în afară de un vagon soios, plin cu cărbuni.
În ciuda tânguielilor Drusillei, nu ne urnim din loc pentru încă o oră. Cerul se întunecă și izbucnește furtuna. Fereastra îmi zăngănește izbită de grindină, apoi de rafale de ploaie. Când încep să se-nvârtă roțile trenului, capul mi s-a limpezit. Încerc să memorez fiecare imagine din 12 care-mi trece în goană prin fața ochilor – fulgerele luminând depozitele murdare, apa scurgându-se în josul mormanelor de zgură și strălucirea dealurilor verzi.
Atunci o văd pe Lenore Dove. E pe o culme, cu rochia ei roșie lipită de trup, cu o mână încleștată pe punga cu jeleuri. Când trece trenul, își lasă capul pe spate, jelindu-și pierderea și urlându-și furia în vânt. Și, cu toate că asta mă devastează, cu toate că lovesc cu pumnii în geam până mi se învinețesc, îi sunt recunoscător pentru ultimul ei dar. Pentru că nu i-a dat lui Plutarch ocazia să difuzeze momentul nostru de rămas-bun.
Clipa în care ni se frâng inimile? Aceea e doar a noastră.
