Marea iubire a poetului Lucian Blaga a fost Cornelia Brediceanu, fiica politicianului lugojean Coriolan Brediceanu.
Cei doi se cunoşteau din vremea când erau colegi de clasă la Liceul ,,Andrei Şaguna” din Braşov. Întâlnirea care a aprins scânteia între ei s-a petrecut însă la Viena, unde Lucian Blaga era student la Facultatea de Filosofie şi Biologie, iar Cornelia – la Facultatea de Medicină.
“În sala de lectură a Bibliotecii Universitare din Viena, cei doi tineri s-au regăsit. Poetul a zărit în primele rânduri o persoană care i-a părut cunoscută. O tânără care asculta cu atenţie prelegerea unui profesor. O recunoaşte! Un val de bucurie i-a cuprins sufletul: era Cornelia, “ghiocelul negru” – cum îi spunea el în liceu. Aşa a început adevărata poveste de iubire. După orele de studiu de la Universitate, luau ceaiul la Kunstelerkafe, iar după concertele la care mergeau amândoi, plimbările prin parcurile Vienei însemnau clipe în care sufletele celor doi îndrăgostiţi se întâlneau. Lucian Blaga scria: Ne comportam ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O priveam pierdut”, a declarat pentru Adevărul scriitoarea Luciana Ianculescu, care a dus o muncă de documentare impresionantă pentru a afla povestea de dragoste a lui Lucian Blaga.
Când tatăl Corneliei află în ţară despre povestea de iubire dintre fiica sa şi Lucian Blaga, nu este absolut deloc entuziasmat. Prin urmare, îl trimite la Viena pe Caius Brediceanu, fratele Corneliei, să îi urmărească şi să încerce să-i despartă. Dar iubirea lor a fost mult prea puternică pentru a nu rezista obstacolelor.
Întors în ţară, Lucian Blaga, licenţiat în filosofie, vine la Lugoj, acasă la Coriolan Brediceanu, şi îi cere mâna Corneliei. După multe ceasuri de dezbateri, părinţii Corneliei îi binecuvântează. Nunta a avut loc în 16 decembrie 1920, la Cluj.
„L-au mângâiat multe femei, dar în braţele mele a murit”
Lucian Blaga, în 8 decembrie 1918, îi scria Corneliei: ,,Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău-mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în felul lor… Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva dacă te-a pierdut. Aş tăcea retras în mine şi nimeni n-ar şti după moartea mea că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!”. La capătul vieţii sale, Cornelia Blaga spunea despre poet, pe care ea îl alinta Sfinxul meu, următoarele cuvinte: ,,L-au mângâiat multe femei, dar în braţele mele a murit”.
