Autor: Haruki Murakami
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Polirom
Anul apariției: 2024
Traducere: Andreea Sion
Entuziasmată că unul dintre marii mei favoriți all-time, Haruki Murakami, a scos o nouă carte, Orașul și zidurile sale incerte, nu am citit nimic despre ea. Nicio prezentare. Niciun text de promovare. Nicio recenzie (ca oricum niciun blogger nu a avut curajul să scrie până acum 😎 !). Nu mi-a trebuit nimic – pur și simplu, m-am aventurat cu ochii închiși (mă rog…) în ea…
… pentru ca, la pagina 32, să tresar și să mă ridic în capul oaselor. Ia stai puțin! “Acolo toți trăiau purtându-și umbra cu sine”. Umbra?! UMBRA?!!!!! Dar tot despre umbre e vorba și în La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, pe care am citit-o acum 8 ani și a cărei recenzie o găsești aici!
Ce se întâmplă?! De ce acest roman îmi pare atâââââât de cunoscut?!
Așa că am apelat la google, ca să aflu surprinsă că da, jucându-mă cu titlurile celor două romane, pot spune fără să greșesc că, într-o geografie literară murakamiană, Orașul și zidurile sale incerte se află La capătul lumii și în țara aspră a minunilor. Căci amândouă fac parte din același univers pe care Murakami l-a construit aproape fără să vrea.
La început Orașul și zidurile sale incerte a fost o nuvelă
În 1980 Murakami publica într-o revistă literară o nuvelă intitulată Orașul și zidurile sale incerte, de care nu era însă deloc mulțumit, așa că și-a promis că într-o bună zi se va întoarce la ea, o va completa, o va cizela, o va bibili și o va scoate într-un volum de sine stătător. Dar, pe măsură ce timpul trecea, iar el se tot gândea la ea, Murakami a realizat la un moment dat că, pe nesimțite, ajunsese să construiască în mintea sa o ALTĂ poveste, îngemănată… dar totuși diferită. Așa a apărut La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, în 1985. Pentru ca azi, la peste 40 de ani distanță de la publicarea inițială, Murakami să-și găsească timp să se ocupe și de Orașul și zidurile sale incerte ca să-l transforme în acel roman completat, cizelat și bibilit pe care și l-a dorit întotdeauna.
De fapt, Orașul din titlu este fantezia unui cuplu de adolescenți timizi cărora le place să și-l imagineze în detaliu în timpul plimbărilor lor romantice și în scrisorile pe care și le trimit. Este jocul lor intim, dar, mai ales, este locul unde se construiește povestea lor de dragoste. Căci, cu fiecare cărămidă imaginară adăugată în zidurile orașului, sentimentele pe care și le poartă reciproc sunt tot mai trainice… până într-o zi când fata dispare. Pur și simplu. Fără nicio explicație.
Răvășit de această dublă pierdere, căci rămâne și fără iubită, dar și fără tărâmul pe care și-l imaginau împreună, băiatul, din perspectiva căruia este spusă povestea, are o mie de întrebări și o singură certitudine. El este absolut convins că fata a găsit calea de a ajunge în acel oraș… care ok, poate că e închipuit, dar cine spune că asta îl face mai puțin real?
În niciun caz, Murakami 😃!
Prin urmare, naratorul nostru, căruia nu-i aflăm niciodată numele, va face tot posibilul (și va reuși!) s-o urmeze în orașul cu ziduri cu adevărat incerte, căci tot timpul topografia lui se schimbă. În care visele sunt depozitate la Bibliotecă, iar tânărului îi revine sarcina să le citească. În care unicornii se plimbă liniștiți, căci oricum alte animale nici că există. Și în care pentru a pătrunde trebuie să te lepezi de propria-ți umbră, care va rămâne în afara orașului și își va trăi viața separat. După cum separat va și muri.
Sau, de fapt, umbra este cea care va intra în oraș, în timp ce adevăratul sine va rămâne dincolo de zidurile sale incerte? Nimeni nu poate răspunde la această întrebare.
Nici măcar Murakami 😃!
Două povești se construiesc astfel, în două lumi diferite – una reală și una hai-de-dragul-convenienței s-o numim imaginară, cu două personaje identice – doar că unul este umbra celuilalt… Și nu am cum să nu mă întreb, având în vedere geneza romanului pe care ți-am spus-o mai sus: nu devenea practic obligatoriu să existe și două cărți pe același subiect?! Pfffff, doar Murakami era capabil să scoată metafora din poveste și să ne-o trântească, la propriu, în brațe.
Revenit în realitatea Japoniei zilelor noastre, eroul va continua să-și ducă viața tânjind să se întoarcă în Oraș, permanent nesigur de existența lui, dar absolut convins că acolo îi este menit să trăiască. Ajuns între timp un bărbat în floarea vârstei, el se angajează ca director de… bibliotecă, desigur!, într-un orășel de munte, doar pentru a descoperi că fantasticul din lumea reală nu este cu nimic mai prejos decât cel din lumea lui imaginară.
Fantome pline de solicitudine apar când are el nevoie și dispar când au ele… mă rog… treburi de-ale lor de făcut, femeile își îmbracă trupul în armură ca să se ferească de… dragoste, iar atunci când e pe punctul să-și piardă direcția cel care i-o arată este un puști singuratic, un fel de Rain Man în preadolescență, care nu vorbește cu nimeni și care nu face altceva decât să citească de dimineață până seara. Mă poate contrazice cineva că nu este el cel mai bun ghid pe care ți l-ai putea dori vreodată?
Clar, nu Murakami 😃!
Poate că tot ce ți-am povestit până acum îți sună ciudat, mai mult a fantezie decât a realitate – și nu ai greși cu nimic. Dar eu una mărturisesc că un straniu sentiment de familiaritate m-a însoțit pe tot parcursul lecturii. Și nu doar pentru că umbrele și absența lor, citirea de vise și unicornii plimbăreți… toate îmi erau cunoscute din La capătul lumii și în țara aspră a minunilor.
Dar, ca de obicei, atunci când se așterne la scris, Murakami folosește lucrurile pe care le iubim cel mai mult, dar și pe cele de care ne temem cel mai tare, momentele noastre de surpriză sau nedumeririle noastre și le transformă într-o lume magică, aflata chiar lângă noi și… în noi, în care nu știi când pășești sau… dacă deja ai început să trăiești. O lume în care bibliotecile pline de cărți se transformă în depozitarele visurile noastre, în care nu există boli și epidemii (cumva firesc, dacă ne gândim că romanul a fost rescris chiar în perioada pandemiei), nici calculatoare sau televizoare, nici măcar ceasuri, iar un bărbat care poartă fustă își explică alegerea așa: “atunci când îmi pun fustă, mă simt ca o strofă frumoasă dintr-un poem”.
ADOOOR!
La capătul acestei fantezii liniștite, căreia îi acord 4 stele doar pentru că alte cărți ale lui Murakami mi-au plăcut mai mult și care poate unora li se va părea o ciudățenie fără cap și fără coada (și nu vor greși prea tare 😀 !), îți mai spun un singur lucru: dacă ai momente în care ridici ochii spre zidurile certe care te înconjoară, dar care nu te și cuprind, și te întrebi care dintre autorii contemporani te poate scăpa de ele, răspunsul este:
Cu siguranță, Murakami 🥰!
P.S. Îmi redeschid recenzia doar ca să le mai spun iubitorilor de jazz să nu-și facă griji! Ca de obicei, din carte nu lipsesc referințele la acest stil muzical pe care Murakami îl adoră și pe care, iată!, a început să mi-l predea și mie cu fiecare roman pe care i-l citesc. Căci în timp ce mă fâțâi prin casă, tot gândindu-mă la poza cu care îmi voi ilustra recenzia de față, ascult și învăț melodiile lui Cole Porter 😀. Nu de alta, dar nu vreau să mă fac de râs când o să-l vizitez pe Murakami în barul de jazz pe care știu eu precis că și-l va redeschide la un moment dat. Indiferent de care parte a zidurilor se va întâmpla asta.
Citate care mi-au plăcut enorm din Orașul și zidurile sale incerte
✍️ “Aşa cum râul Oraşului intră adânc sub pământ şi se învârte prin labirintul învăluit în beznă, aşa şi realitatea noastră înaintează înăuntrul nostru şi se ramifică pe nenumărate căi. Mai multe realităţi se amestecă, diferitele opţiuni se încâlcesc şi toate ajung să formeze (ceea ce noi percepem ca) realitatea.
Bineînţeles, este strict opinia mea. Dacă cineva ar obiecta că „există o singură realitate, aceasta, şi nu alta”, poate că ar avea dreptate. Poate că există doar o realitate, de care ne agăţăm cu toţii cu disperare, aşa cum marinarii de pe un vas cu pânze care stă să se scufunde se agaţă de catargul principal.
Dar câte cunoaştem noi despre râul ce străbate labirintul secret şi întunecat, aflat adânc sub pământul ferm pe care călcăm? Câţi l‑au văzut cu ochii lor şi câţi dintre ei s‑au mai întors?”
✍️ „Eu asta vreau să spun: odată ce ai trăit o dragoste pură, nealterată, ți-a iradiat o parte din inimă. Ți-a ars-o într-un fel. Mai ales dacă, dintr-un motiv sau altul, a fost întreruptă și nu dusă până la sfârșit. Pentru cel care o trăiește, e o binecuvântare supremă și, în același timp, un blestem împovărător. Înțelegi ce vreau să spun?”
✍️ „Biblioteca asta nu e una obișnuită. Nu e doar un loc public unde sunt adunate o grămadă de cărți. Înainte de toate, ea trebuie să fie locul special care primește inimi pierdute.”
