După părerea mea, principalul motiv pentru care din “Dicționarul de idei primite de-a gata” al lui Gustave Flaubert lipsesc definiţiile unor cuvinte ca “mormânt”, “sicriu” sau “cimitir” este că magicul scriitor nu a reuşit să facă o… magie care să-i permită să asiste la propria-i înmormântare. Istoria literaturii a ratat astfel câteva definiţii fabuloase 🙂 …
În ultima perioadă a vieţii sale, crizele îngrozitoare de epilepsie pe care le avea l-au silit pe Flaubert să se retragă la Croisset, Franţa, unde trăia ca un sihastru – singur cu opera lui.
Mare mâncău, fumător înrăit, băutor fără măsură de cafea şi alcool, dedicat lucrului – „nu cred în glorie şi, totuşi, mă omor pentru ea“ -, Flaubert a fost răpus de clasica congestie cerebrală, care curmă, deseori, zilele bolnavilor de arterioscleroză. De altfel, cu trei săptămîni înaintea morţii, scria: „Am obosit să trăiesc, totul mă irită, totul mă apasă. Un atac ca lumea ar fi binevenit“.
Conform Isabellei Bricard („Dicţionarul oamenilor celebri în faţa morţii”), citată de Adevărul, în dimineaţa zilei de 8 mai 1880, după o baie prea fierbinte, Gustave Flaubert se simţi rău. Se întinse pe divanul din camera sa. Bucătăreasa îl auzi rostind cuvinte fără noimă: „Rouen… Nu suntem departe de Rouen… Eylau, haideţi, căutaţi… aleea… o cunosc“, după care marele scriitor îşi pierdu cunoştinţa. Nu şi-a mai revenit niciodată. Avea 59 de ani.
La cimitirul din Rouen, groparii n-au făcut bine măsurătorile. Sicriul uriaşului normand era prea lung ca să încapă în groapă. În faţa asistenţei încremenite, manevrară sicriul în fel şi chip, până se înţepeni, cu capul în jos. Nu mai putea fi nici ridicat, nici coborât. Groparii se speteau, înjurau. Scos din sărite, Zola strigă: „Destul!“. Îl lăsară aşa: preotul stropi sicriul recalcitrant cu apă sfinţită şi toată lumea plecă…
