Din cauza avalanșei de servicii de streaming, mi-am dat seama că singura cale de a vedea cât mai multe seriale și cât mai diferite este să urmăresc câte un sezon din fiecare, pe parcursul unui an. Pentru mine, metoda aceasta a funcționat perfect și astfel am ajuns și la primul și singurul sezon al serialului Three Pines, inspirat de seria de romane semnată Louise Penny. Și mi-a plăcut la nebunie.
Acum aștept sezonul doi, deși am înțeles că șansele să apară sunt destul de mici. Spre zero.
Povestea din Lupul cenușiu, volumul apărut recent la Editura Trei, se desfășoară în lumea Three Pines și, bineînțeles, îl are ca erou pe simpaticul inspector Armand Gamache. Ce îmi place la genul acesta de romane în care acțiunea se petrece în locuri izolate, în localități mici, este numărul uriaș de crime pe care le comit criminalii care sălășluiesc pe acolo și pe care inspectorul mai sus-menționat trebuie să-i prindă.
Pentru a te ajuta să decizi dacă Lupul cenușiu este următoarea ta obsesie literară, am obținut un fragment exclusiv pe care îl poți citi mai jos. Descoperă de ce această carte a devenit instantaneu #1 New York Times Bestseller și ce secrete ascunde, de data aceasta, Three Pines.
Cum prezintă Editura Trei Lupul cenușiu
UN NOU VOLUM DIN SERIA INSPECTORUL GAMACHE
Bestseller instant #1 NEW YORK TIMES
Apeluri telefonice repetate întrerup liniștea unei dimineți calde de august în Three Pines. Deși micul sat din Quebec este imposibil de găsit pe vreo hartă, cineva a reușit să-l găsească pe Armand Gamache de la Sûreté. Când răspunde în sfârșit, furia lui spulberă pacea duminicii în familie. O haină lipsă, o alarmă de efracție, un bilet pentru Gamache, pe care scrie Asta te-ar putea interesa, două bucăți de hârtie enigmatice cu o listă misterioasă — și apoi o crimă. Toate acestea îi împing pe inspectorul-șef Gamache și echipa sa spre o revelație teribilă: ceva mult mai sinistru decât orice crimă se apropie rapid!
Armand Gamache, adjunctul său Jean-Guy Beauvoir și inspectorul Isabelle Lacoste nu pot avea încredere decât unul în celălalt, pe măsură ce vechii prieteni încep să se comporte ca niște dușmani, iar dușmanii de odinioară par a fi prieteni. Hotărâți să depisteze amenințarea înainte ca aceasta să devină realitate, ancheta îi poartă prin Quebec și peste granițe. Dacă eșuează, consecințele devastatoare s-ar putea răspândi în cele mai mari orașe și în cele mai mici sate din Canada. Inclusiv în Three Pines.
Volumele acestei serii pot fi citite și individual.
Povestea este complexă și intensă. Ca întotdeauna, construită cu măiestrie și cu o intrigă inteligentă. – BOOKLIST
Cel mai ambițios roman al lui Penny de până acum… Se citește pe nerăsuflate, efectiv nu poți să îl lași din mână. – BOOK PAGE
Lupul cenușiu este surprinzător și inedit. O analiză profundă a puterii, lăcomiei, încrederii, devotamentului și vulnerabilității din lumea contemporană. Cutremurător! – THE WASHINGTON POST
Una dintre acele cărți rare care merită fiecare pagină, fiecare complicație, fiecare picătură de sudoare. – KIRKUS REVIEWS
Lupul cenușiu – fragment
Traducere: Dorina Tătăran
CAPITOLUL 23
Isabelle Lacoste întâmpină avionul și începu să vorbească înainte ca pasagerii să coboare.
— Am trimis fotografiile hărții Langlois biologului pe care îl cunosc, la Institutul Freshwater, din Winnipeg. Nu am vrut să le arăt nimănui aici, în Québec.
Gamache înțelese. Erau în situația nefericită de a nu avea încredere în nimeni, în afară de ei înșiși.
— Și? întrebă el, scoțându-și geanta din portbagaj.
Dar Lacoste era distrasă de prezența unui bărbat îmbrăcat în haine de călugăr, care cobora stângaci de pe bancheta din spate. Ea se uită la șeful poliției, care îi explică:
— El este Frère Simon, de la mănăstirea Saint-Gilbert-Entre-les-Loups. Este arestat.
— Sub ce acuzație?
— Obstrucționarea justiției.
— Nu am obstrucționat nimic. Am răspuns la toate întrebările voastre. Asta e răpire.
Inspectorul-șef o luă pe Lacoste deoparte și îi șopti:
— Arest preventiv. Asigură-te că se simte confortabil. Poate avea tot ce vrea, în afară de telefon mobil.
— Și libertate, zise Beauvoir.
— Înainte să-l înregistrezi, pune-l să se schimbe în haine civile. Dă-i un nume fals și izolează-l. Să nu aibă acces la nimeni.
Călugărul nu se înșela, se gândi Lacoste. Asta semăna mai mult cu o răpire decât cu o arestare.
— Crezi că e în pericol? Știe ceva?
— Știe multe și nu sunt convins că ne-a spus totul. Dacă cei implicați știu că îl avem și bănuiesc că știe unde sunt laptopul și agendele, ar putea fi probleme. Ce spuneai despre hartă?
O ascultară pe Lacoste, fără să-l scape din ochi pe călugărul furios, care stătea lângă avion.
— Prietenul meu biolog mi-a spus că unele dintre numerele de pe harta lui Langlois sunt date.
— Da, ne-am dat seama și noi, zise Beauvoir. Cea mai recentă era cu doar câteva zile înainte să fie ucis. Dar celelalte?
— Unele sunt cereri ale anumitor companii pentru a depăși limitele de poluare. Și nu sunt doar cereri, sunt aprobări.
Ea făcu o pauză.
— Guvernul a acordat diverselor industrii primare permisiunea de a depăși limitele de poluare de 30 de ori. Nu procentual, ci de 30 de ori!
Gamache asimilă informația, în timp ce Beauvoir murmura cuvinte pe care călugărul nu trebuia să le audă.
— Ne poate da numele companiilor?
— Se ocupă de asta.
— Bun. Și celelalte numere?
— Trebuie să verifice din nou, pentru că nu-i vine să creadă.
— Ce? zise Beauvoir.
— Par a fi aprobări…
— Da, ai spus. Pentru poluare.
— Nu. Astea sunt altceva. Sunt pentru companii americane care vor să cumpere acțiuni majoritare la fabrici canadiene. Din nou, din industriile primare.
— Dar asta e ilegal, zise Gamache.
— Exact. Guvernul protejează cu strictețe proprietatea canadiană, în special în domenii precum silvicultura, mineritul și pescuitul.
— Dar cineva vinde tot, interveni JeanGuy.
— Nu cineva. Are un nume, replică Gamache. Ambele aprobări trebuie să treacă prin mâna unui ministru. Cel care controlează atât mediul, cât și industria, comerțul și economia.
— Marcus Lauzon. Șeful lui Caron, spuse Beauvoir.
Politicianul acela, își zise Gamache.
— Spune-i prietenului tău să nu mai cerceteze și să tacă.
— Așa voi face. Patron, în subsolul doamnei Chalifoux era o hartă similară cu cea a lui Langlois…
— Șefa Action Québec Bleu, îi reaminti Beauvoir lui Gamache. Unde lucra Langlois.
— Pe aceea erau marcate locurile unde AQB făcuse teste, nu-i așa? zise Gamache, care citise raportul ei.
— Da.
— Harta lui Langlois se potrivea cu cea a lui Chalifoux? întrebă Beauvoir.
— Nu chiar. I-am arătat harta lui. Ea nu avea habar ce însemnau numerele. Am întrebat-o de ce s-ar fi dus la acele lacuri și râuri. Mi-a spus că fusese trimis la unele dintre ele, dar nu la toate. Am făcut o listă cu cele la care s-a dus singur.
— Probabil că a fost trimis de Caron, zise Beauvoir. Cealaltă șefă a lui. Adevărata lui șefă.
Gamache nu era atât de sigur.
— E posibil să fi descoperit ceva pe cont propriu. Pe harta lui Langlois este un semn pe lacul cu mănăstirea. A pus și un marcaj pe acel lac?
— Non.
Gamache se gândea.
— De ce a fost Charles Langlois acolo?
— Nu știm sigur că a fost acolo, zise Beauvoir. Harta lui a ajuns acolo și poate și agendele lui, dar tu însuți ai spus că puteau fi trimise prin poștă.
— Totuși știa despre SaintGilbert și despre abate. Cum?
Gamache se uită la fețele lor inexpresive.
— Bine, să lăsăm asta deoparte pentru moment. Avem nevoie de fapte, de dovezi.
— Avem nevoie de agende și de laptop, zise Beauvoir.
— Avem nevoie de călugării dispăruți.
Gamache se uită fix la Isabelle.
— Am spanac între dinți? își plimbă ea limba prin gură. Am mâncat omletă la cantină.
— Ai pașaport valabil?
— Sigur că da, patron. De ce?
— Ai fost vreodată la Roma?
În timp ce stăteau pe pistă, Gamache împărți sarcinile.
Isabelle Lacoste trebuia să-l caute pe Frère Sébastien și pe călugărul american în Roma.
Beauvoir avea sarcina de a afla tot ce putea despre Frère Sébastien.
— Dar dacă e în Roma, n-ar trebui să mă duc eu? întrebă Beauvoir. Știu cum arată.
— Are dreptate, patron, zise Lacoste. În plus, oare Oficiul pentru Doctrina Credinței ar primi cu brațele deschise o femeie care pune întrebări?
— Mă îndoiesc că ar primi pe cineva care pune întrebări, replică șeful. Dar tu nu ai fi suspectă. Nimeni nu ar crede că cineva în toate mințile ar trimite o femeie…
— Să facă treaba unui bărbat? întrebă Lacoste cu un zâmbet ironic. Ești în toate mințile?
El zâmbi.
— Poate că nu. Dacă ne urmărește cineva, trebuie să facem ceva neașteptat. Să-i facem să creadă că suntem niște amatori. Că nu reprezentăm nicio amenințare.
— S-ar putea să aibă dreptate, zise Beauvoir.
— Ai destul de lucru aici, JeanGuy. Frère Sébastien îl cunoștea pe american suficient de bine să-i ceară ajutorul. Și Sébastien a lăsat totul și a plecat. S-au întâlnit undeva. Au petrecut timp împreună. Dacă afli un nume, îl putem da Isabellei.
— Un nume ar fi de ajutor, fu de acord ea.
— Dacă îl aflăm, atunci avem tot ce ne trebuie ca să oprim orice se va întâmpla.
Vocea inspectoruluișef, deși fermă, avea o notă inconfundabilă de anxietate. Nu era panică, dar se apropia.
— Și tu, patron? întrebă Lacoste.
— O să mă interesez de Dom Philippe. O să încerc să aflu unde s-a dus abatele după ce a părăsit mănăstirea.
— A plecat la Roma, nu? zise Beauvoir.
— Da, dar nu putea să se urce pur și simplu într-un avion. Cum a ajuns acolo?
— A avut ajutor, răspunse Lacoste. De la familie și prieteni.
— Probabil că da. Trebuie să aflu cine sunt. La cine a stat, cu cine a vorbit. Și sper să-l găsesc pe el. Dacă a fost la Roma, evident că s-a întors. Era la Three Pines acum câteva zile.
Se scărpină la frunte.
— Problema e că nu mai putem aștepta mult până să dăm alarma. Trebuie să le spunem primarilor, premierului și celor responsabili de stațiile de epurare. Să-i avertizăm. E prea periculos să mai așteptăm.
Isabelle și JeanGuy schimbară o privire. Nu-l invidiau pe șef. El fusese cel care hotărâse să aștepte. Și tot el va hotărî când să dea alarma. Iar dacă teroriștii vor lovi primii, va fi parțial vina lui dacă mii de oameni vor fi uciși fără avertisment. După ridurile adânci de pe fața lui, era clar că era foarte conștient de asta.
— Din fericire, zise Gamache, dacă unul dintre noi reușește, avem șanse mari să oprim asta. Găsiți-i pe oricare dintre călugări și vom avea răspunsurile. Găsiți laptopul și agendele și probabil că va fi și mai clar.
— Pardon.
Se uitară și văzură că Frère Simon se apropiase. Acum părea rușinat.
— Vorbeați despre familia lui Dom Philippe.
— Știți ceva? îl întrebă Gamache. Ați spus că toate documentele au fost arse.
— Adevărat, dar mai era ceva.
Beauvoir arăta de parcă voia să-l sugrume pe călugărul exasperant.
— Ce?
În mod firesc, Simon alese să vorbească cu Gamache.
— O fotografie. Abatele o ținea în chilia lui. Probabil că a luat-o cu el când a plecat. În ea era Dom Philippe înainte să intre în ordin. Avea vreo 20 de ani. Era cu o femeie tânără și o fetiță. Cred că familia lui.
— Era căsătorit?
— Nu știu. Poate. Tânăra putea fi soția, presupun. Iar fetița, fiica.
— Era scris ceva pe spate? întrebă Gamache.
Evident, Simon studiase fotografia, fiind un om curios și care nu se dădea în lături de la a trece peste limite. Gamache bănuia că fotografia nu era la vedere, ci probabil într-un sertar sau între paginile unei cărți. Iar Simon, cotrobăind, o găsise. Dar nu asta conta. Ce conta era că, încălcând încrederea și intimitatea, călugărul ar fi putut salva mii de vieți, fără să vrea. Simon clătină din cap.
— Nu, nimic.
— Puteți descrie fundalul? Vi s-a părut cunoscut?
— Stăteau în fața a ceva ce părea o baracă, construită pe stânci. Arăta — ezită să spună cuvântul — părăsită.
— Și nu a vorbit niciodată despre familia lui? De unde era? îl presă Gamache. Acum e momentul să ne spuneți. Nu-i faceți niciun bine ascunzând asta. E foarte posibil să fie în pericol. Trebuie să-l găsim.
— Désolé. Nu știu nimic mai mult.
Privindul pe omul acela încăpățânat, Gamache putea înțelege tentația de a smulge informații de la suspecți. Cu forța. De a-i lovi cu pistolul, de a-i tortura și de a face orice era necesar pentru a salva zeci de mii de oameni. Pentru a-și salva propria familie. El nu ar fi făcut niciodată asta. Așa credea. Dar Armand Gamache putea înțelege frustrările, temerile, presiunile care îi împingeau pe oameni altfel decenți să facă asta. Așa cum spunea sora Prejean: Nimeni dintre noi nu este la fel de rău precum cea mai rea faptă pe care am comis-o.
